Desemnez pudoarea însemn în judecată.
Strig cuvântul ce mi-e zâmbet şi-amar
Şi chem inculpaţii să şadă jos, pe jar,
Bat cuie în zale, strâng nădejdea uscată
Să-nceapă , să ard!
Împart lumea-n răsunet de văi
Şi urme de pământ curg înapoi,
Şi din toate, el, trup răsturnat,
M-aruncă în haos, mă-ntreb ne-ntrebat.
Mai dă-mi un pahar cu apă
Să-mi curm plânsetul in el,
Să-nec timpul tembel,
Izgonit, efemer…
Şi nu-mi mai bate ceasul
Iar moara-mi sugrumă grumazul.
Capul în pământ, el, struţul,
Da, în sfera cea mică şi-albastră,
Venit-a să îmi spună necazul:
Un bec şugubăţ cu şaiba deşurubată
Şopteşte intruna, şuşoteşte lumina,
Iar ţărâna se ţipă şi rage crispată:
Ţară fără dor, unde ţi-e tulpina?
Acum, eu, prezent referent, împământitul,
Ce pot să fac, să sap între fire cuţitul ?
N-am aripi să tac, dar nici orb n-o să rabd
Mă simt alungit, pată nu am şi tot sunt pătat.
Izgonit, efemer…
Am dus ochiul în mână, m-a chemat.
I-am lăsat pe ei să-l ia şi l-au luat.
Acum sărut scrisul, se crede ingrat
Se simte alungat, n-am dor şi tot sunt pătat !
Uşile stau martore-n gând, şi se-nchid,
Gâtul atârnă în jos, se adapă în vid;
Numai jarul stă mereu tot aprins,
Apa se prelinge-nc-odat’ , l-am mai stins!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu