cinci banci mai incolo si m-as fi razgandit
am privit indelung plecarea mea pe mare
si-mi paream slab si cu ochiul orb
era ceva far' de cuvinte, nespus, tacut
si ma durea asa cum doare stomacul unui flamand.
n-am putut sa-mi spun ramas bun
si nici macar nu stiu de ce-am plecat
valuri pluteau pretutindeni, si-nsetam
la apus...
am plans copilul din mine ca si el
si-nca, acum, nu-mi mai aduc aminte;
dar stiu ca tarusul din lemn de baobab
tot acolo zace, de ani si ani ne-mpliniti.
si-acum stau la ceas de seara
s-ascult ticaitul bolnav
al unui om ce se crede pe moarte,
n-am bani sa ma mut, sunt sarac
pe o banca in parc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu