Sunt intins la pamant, cu rasuflarea standa in nepasare.parca plamanii nu mai vor sa-mi dea mult doritul oxigen.inima nici ea nu mai bate, stingandu-se intr-o groaznica liniste ;parca o aud : tic-tac,tic-tac,tic…..tac…..tic…tac….tac…tac.sangele imi ingheata instantaneu. Desi sunt cuprins din cap pana in picioare de tentaculele oboselii, din sfera mai iese un altul, mai mare si mai sclipitor.si cat ai clipi, daca mai ai cu ce,imi patrunde adanc in craniu, dar fara sa-i pricinuiasca vreo rana.pur si simplu s-a fluidizat si s-a contopit cu trupul meu, controlandu-l.nimic nu mai curge prin venele de sange cristalizat, decat lumina, una care ma face sa ametesc.ii dau satisfactie :
Eu :sunt…sunt obosit !
Si oboseala asta ma arunca undeva,intr-un colt intunecat al hotarelor dintre viata si moarte, dintre a fi si a nu fi.
Ma patrunde secunda de secunda , clipa de clipa pana in maduva oaselor,pana in maruntaiele corpului si cel mai important pana in rarunchiile inimii.si ea a obosit.oboseala se intinde neincetat, plagă visurilor mele.si ma intreb de-i vis ori realitate caci frica m-a cuprins din nou :
Frica :buna copile al desertului meu !ce-ai mai facut de cand nu ne-am mai vazut ? aha…. !deci pana la urma te-a prins din urma,ca mai devreme ma intreba incotro ai luat-o.si eu, ca cetatean onorabil al acestui univers al tau i-am aratat drumul pe care ai fugit. .
Eu :iarasi tu !?desi sunt complet…aaaah…cred ca paralizat, si totusi nu mi-e frica. Da, o spun cu tarie : nu mi-e frica!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu