Omul-se prezinta

Candva inainte de 23 noiembrie, 2007

Decor: hârtii ce zboară aievea agăţate prin jur, pe care sunt scrise cu litere de-o şchioapă cele câteva etichete ale omului( “inimă”, “creier”……”ipocrizie”…etc.)

În rest nimic important, decât o faţă de clovn ce se-arată rânjind spinos de pe un scaun-acesta este Povestitorul, Prezentatorul…

Şi sa nu uit-ceva verde între care răsare o pancardă: “parc”.

Şi astfel strigă: “ACŢIUNE!”

Omul intră în scenă , mărşăluind cu faţa crispată de un zâmbet forţat. E îmbrăcat ilar de interesant, cu un joben, pe care scrie “scaun ”-e mai confortabil.

Se opreşte cu faţa pe langă el, spre ceilalţi, şi strigă:

Omul: Eu sunt omul şi-am venit din mine să m-arăt în tine, să mă cunoşti aşa cum nimeni nu mă cunoaşte.

Omul: Eu sunt fiinţa cu pretext superior, sunt copilul naiv, om în toată firea cu restricţiuni morale şi obligaţiuni sociale, sunt bătrânul de care timpul râde în cuvinte de-ale celorlalţi.

Nu vreau să par intelectual, dar prin chiar accepţiunea mea de fiinţă superioară sunt Eu, Omul, şi mă prezint!

Omul: Sunt inimă şi creier, sunt blând spirit ce se plimbă prin parc(arată cu mâna parcul) toata ziua iubind florile ce se nasc(are o floare în mână, o floare pe care o adulmecă…), -hmmmmm! ce frumos miroase- udându-le pe cele aproape de moarte, ocolindu-le pe toate din mersul meu uman, sa nu le calc în picioarele mele umane. Încerc să ajung la cele mai înalte trairi , să fiu drept şi bun, credincios păstrator al legilor cele scrise în virtuţi.

În acest timp vine o faţă care ţine în mâini o altă pancardă- pe aceasta scrie“Aproape!”. Se duce lângă Om, aproape de dorinţa acestuia de a-l cunoaşte, de a-l înţelege.

Omul: Mă înclin în faţa aproapelui şi-i cinstesc existenţa -îşi dă jobenul jos, aruncându-l înspre Aproape, acesta scapă pancarda şi-l prinde, jobenul, dezechilibrându-se şi căzând pe podea; din fericire pentru el, se ridică, se îndepartează şi pleacă, Omul se uită ciudat la Aproape şi continuă-, mă înclin…, se înclina.

Apoi, vrând să se îndrepte spre Povestitor, se aude în departare venind trei paşi care lovesc uşa puternic, de trei ori :

Uşa (care este invizibilă) se cutremură, iar zgomotele s-au aliniat lângă aceasta:

Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…

Inima(primul pas): E cineva…acasă?

Omul ,uimit de zgomote se aproprie de uşă, şi îşi îndreaptă urechea spre ele, şi ciocăne şi el…

Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…

Omul: Nu e nimeni…acasă!

Creierul(al doilea pas): Ia lasă-mă pe mine să-ncerc! şi bate şi el în uşă:

Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…

Creierul: Bine, bine! Atunci cine vorbeşte?

Omul ciocăne din nou:

Zgomotele(pe rând) :cioc… cioc… cioc…

Omul: Nimeni…nimeni?!(nici el nu mai ştie cine este)…Da’ voi cine sunteţi?

Creierul şi Inima bat în uşă la randul lor:

Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…

Creierul şi Inima: Noi suntem etichetele tale…

Omul le dă replica:

Zgomotele(pe rând) :cioc… cioc… cioc…

Omul: Şi ce scrie pe voi?

Istoria se repetă, de data aceasta ceilalţi doi:

Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…

Creierul şi Inima: S.C. Om S.A, preţ.: NON valoare, ingrediente: creier (Creierul face un pas înainte intrând în spaţiul Omului, a trecut de uşă), inima (Inima face acelaşi lucru, a trecut de uşă) şi…

Uşa dispare, luând în sine şi zgomotele de bătăi ale creierului şi ale inimii.

Omul: Cum îndrăzniţi să daţi aşa buzna peste mine, dezordonaţilor! Ce nătâng v-a educat oare, ce posesor nedemn vă posedă?

Creierul: Tu!

Omul: Eu?

Inima: Chiar tu!

Creierul(arătând spre Inima): Tu, în inima….

Inima(arătând spre Creier): Şi-n creier!

Omul:Eu?

Creierul: Eu, fiinţa superioară…

Omul(încrezator): Da, eu, fiinţa superioară!

Inima: Tu, cel sensibil la frumuseţea florilor…

Omul(visător): Da, eu,sensibilul…ba nu,(revenind) sensibilitatea e o tragedie, în fine…

Creierul: Tu, intelectul în persoană…

Omul: Da, eu,intelectul impersonal…

Inima: Tu, iubitorul tuturor fiinţelor…

Omul: Da, eu,cel care iubesc…ba nu…că nimeni nu te iubeşte, în fine…

Creierul: Tu, prostul şi ipocritul de odinioară…

Omul: Da, eu, prostul şi ipocritul de acum…cum?(se repede spre el ca un sălbatec) ce-ai spus?!

Creierul(înfricoşat):Eu n-am spus nimic!-către Inimă-am spus eu ceva?

Inima(catre Creier):Nu , n-ai spus nimic-apoi către Om-nu , n-a spus nimic!

Creierul(mai liniştit):Vezi, n-am spus nimic!

Omul(cu o jumătate de umanitate):Bine, dacă zici tu că n-ai spus nimic. Şi … ,se învârte în jurul celor doi până îşi termină replica, de ce aţi venit în vizită la mine, neînsemnatul! …?

Creierul: Am venit aici…am venit aici…am venit aici- începe să se învartă de colo-colo dialogând cu sine- oare de ce am venit aici?

Inima(sărind în ajutorul Creierului): Am venit aici căci suntem ai tai, nu! Şi orice posesor de inimi şi de creier ar trebui să aibă o Inimă şi un Creier , logic şi normal şi total fără sens. Am venit să ne închinăm ţie, tatăl tuturor creierelor şi inimilor…

Omul: Da, vă urez un “bun-venit!” călduros; deşi m-aţi întrerupt din prezentarea mea extraordinară, vă iert şi vă ofer două locuri în sală, chiar în primul rând, poftiţi…(arată elegant spre sală, unde nu mai e nici un loc liber).

Inima se îndreaptă spre acele invizibilităţi, şi când să coboare de pe scenă, Creierul preia cuvântul din îndrăzneala Omului :

Creierul: stai uşurel Inimă, nu te avânta, chibzuieşte, analizează, concluzionează şi apoi pune întrebarea “Ce loc Domne’ că e totul ocupat. Vom fi noi chiori, dar nici în halul ăsta n-am ajuns, să umblăm pe pereţi verzi după cai verzi!”. (în timp ce Inima se întoarce lângă cei doi) Ai înţeles?, se gândeşte puţin… (cu capu-n nori) Adică parcă aşa era replica- se duce gânditor şi nelămurit , ieşind din scenă cu bolboroseli bine articulate- hei, vreau să mai văd şi eu scenariul încă o dată! M-aţi auzit? Vreau şi eu un scenariu, că de ăsta nu mai sunt sigur…

Inima(cu faţa spre public): Da, deşi sunt nelămurită, mai era un loc în al doilea rând?! Mai aşteptăm un pic şi poate se eliberează pe primul…

Omul: Nu e adevarat! Nu există aşa ceva, în ventriculele tale şi-n celelalte două cămăruţe, zace un simţământ adânc format prin fenomenul de “Fata Morgana”, adică vezi ce nu vezi. Eu v-am pus la-ncercare să văd dacă sunteţi ai mei. Şi iată că sunteţi, indecisele mele etichete…

Inima: Da, vezi că pă mine nu prea mă duce artera uneori, şi am o tensiune…ceva de speriat!

Omul: Fă exerciţii de bifurcare a două drumuri, că o să te-ajute îţi spun eu din proprie experienţă şi iniţiativă…da’ ce spuseşi?

Inima: Eu? N-am spus nimic, doar că vroiam să te-ntreb ce-I fata aia morgana?

Şi iată că apare şi al treilea pas, Ipocrizia:

Ipocrizia(merge ţanţos, schimonosindu-se în ritm de marş milităresc): Iată că vin, iată că vin, eu sunt…

Se opreşte în timp ce-I este furată replica:

Omul şi Inima(surprinşi): Cine eşti?

Ipocrizia: Sunt Ipocrizia, provenită din rădăcini antice şi de demult ale Prostiei, sunt Sora Geamănă cu Făţărnicia, sunt ţărână din Creier, şi-am venit să-ţi explic(se explicitează orientativ , acum, spre Inimă) draga mea, ce este de fapt când nu este “Fata Morgana”:

Deci, “Fata Morgana” este o inexistenţă a lu’ “Fata Morgană”, care este o aluzie optică, provenită că din cauza caldurii are omul nişte vizuini în creier, şi-apoi palpitaţiuni la inimă, căci, aşadar şi prin urmare concluzia este că s-a-ndrăgostit, de fata morgana, numa’ că creierul se dezmeticeşte, dacă nu moare de sete, şi-apoi are inima o ruptură pe corp deschis în închizătura, că de , a avut şi ea o dezamăgire în … of, Doamne! Cum îi spune c-am uitat, am un platfus, sau un lipsus, cum vreţi să-I spuneţi, că în lipsă de platfus puteţi să-I spuneţi şi lipsus….(îşi revine)….ah! Da! Asta era! Dragoste! Şi precum spuneam : că inima a avut şi ea o dezamăgire în dragoste, şi că fiind aşa de solidară, într-o viaţă atât de ostilă şi glaciară, ea se îmbibă şi pleacă departe, numa’ că nu vede că la colţul următor o s-o aştepte “Fata Morgană”. Ştii, asta ie toată definitoriul “Fetei Morgana”, o “Fată Morgană” care aşteaptă inimi care se-nvârt în pătrate cu colţuri d-astea…ai înţeles!

Inima(deoparte de urechile celorlalţi): Ce-o fi vrut să spună?

Inima(către Ipocrizie derivată din Prostie): Da perfect! Deşi, n-a avut cuprins, am înţeles totul, mai puţin începutul şi finalul! Eşti mulţumită?

Ipocrizia: Da, cum să nu, foarte fericită!

Ipocrizia(deoparte de urechile celorlalţi): Ce-o fi înţeles nu ştiu, dar…în fine!

Apare creierul, cu o hârtie goală în mână:

Creierul: Uitaţi aici, am avut dreptate, replica nu era bună! Vedeţi!?

O arată Inimii şi în special Omului, aceştia aprobând:

Omul: Da, ai avut perfectă dreptate!

Inima: Dacă aşa spui tu! Din iubirea de seamăn sunt de acord cu tine!

Creierul: Da, sunt mândru c-am avut dreptate. Aşa c-am fost la scenarist şi I-am zis s-o schimbe şi…

Omul: Şi…?

Inima: Şi…?

Creierul(cu o mulţumire de sine peste măsură de zâmbitoare): Şi-a schimbat-o!(o arată publicului, foaia, pe ambele părti şi-apoi o mototoleşte şi-o aruncă undeva pe scenă). Pa-pa! Aurevoire!

Vine Telefonul, agăţat de telegraf:

Telefonul: Ţrrrrrrrr! Ţrrrrrrrrrrrr!

Un moment de linişte…

Telefonul:Ţrrrrrrrrrrr!Ţrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr-prelung. Hei oameni buni, voi nu vedeţi că sună telefonu’! Răspundeţi o dată, că am răguşit!

Omul: Eu nu răspund! O fi de la întreţinere, că n-am plătit sala pentru prezentare din ’00

Creierul: Nici eu! S-o fi răzgândit scenaristul.

Inima: Eu nici atât! Mi-e frică să nu dezamăgesc din nou pe cineva în dragoste!

Ipocrizia: Eu, care nu răspund defel la telefoanele altora, voi raspunde!

Răspunde, adică scoate un mobil din buzunar şi…

Ipocrizia: Alo!…da…hhhmmm…am înţeles….să traiţi…… Omule! Pe tine te caută. Ia poftim!

Omul ia mobilul şi-l închide, apoi îl pune în buzunar.

Telefonul pleacă…tip-til.

Omul: Da, ştiu ce-am de făcut! Am ascultat pe la urechile altora vestea cea rea!…(Omul are un comportament grav) Haideţi copiii mei să mergem! Vremea noastră a sosit! Dar, mai întâi să ne rugăm!

Cei patru se-aşează în genunchi, în poziţie de rugat:

În cor, dacă se poate…

Mentalitatea nostră cea de toate zilele, dă-ne nouă astăzi pentru mâine ce n-am avut ieri :(Inima doar) dragoste să iubim duşmanii şi pe toţi cei care ne cer ajutorul spiritual, (Creierul) şi multe bilete câştigătoare la loto, dar şi înţelepciune multă, (Ipocrizia) da, înţelepciune multă, da’ nu prea multă că strică; şi cu ajutorul ăla(uitându-se spre Inimă) să fie doar spiritual, că costă mai puţin, (Omul) şi toate astea la un loc ; aşa să ne ajute destinul pe care ar trebui să ni-l facem noi, lenea-i prea mare…( din nou în cor) Amin!

În numele căinţei şi-al dreptăţii, şi-al îmbogăţirii. Amin!

Omul: Haideţi ca ne-a sosit ceasul!

Omul iese prin dreapta, urmându-l Creierul, Ipocrizia şi apoi Inima. Povestitorul se ridică de pe scaun, se uită lung după ei şi apoi:

Povestitorul: Of, bine c-au şterpelit-o, că mă plictisisem de ei, m-am săturat de-atâtea duble.

Stând cu spatele spre intrarea din stânga se întoarce şi ce vede, Inima revenise, singură, şi se holba la el:

Inima: Da’, eu nu vreu să plec! Îmi place aici, la prezentarea Omului!

Povestitorul: Cum, n-ai plecat? Marş acasă, să nu te mai văd!

Inima începe să plângă şi fuge pe unde venise.

Povestitorul: Şi-acum să-mi citesc ziarul de mâine; sunt primul care citeşte ziarul, căci aşa sunt la curent cu toate cele din ţară, unele înainte chiar să se-ntâmple.

Ia un ziar şi se-apucă de citit, aşezându-se pe scaun, picior peste picior:

Ziarul “Adevărul de ieri descoperit azi şi uitat pentru mâine”. Pagina 13, pagina de ştiri nocturne vă prezintă în avampremieră, o ştire uluitoare difuzată şi pe alte 2 posturi de televiziune:”Omul, animal social, s-a prefăcut în trestie gânditoare şi s-a strecurat printre gratiile “Grădinii Sociologige”, împreună cu Inima, Creierul, Ipocrizia şi altele, parazitând toate stadiile de dezvoltare cu vânzări de frigidere la Polul Nord, şi prezentări scenice înşelătoare, în profunzii ochi ai spectatorilor. Numai că etichetele mai sus numite au fost scoase din uz, fiind neînţeles de primitive în comportament, ba văd, ba nu văd, ba una zice ca să nu zică cealaltă, în sfârşit un total nonsens, şi astfel termenul de valabilitate al Omului s-a terminat. Gata! Omul a expirat!

Povestitorul: Oh! Nu se poate!(se aproprie de “parc”)Ce frumos eşti!(şi-l calcă în picioare) Na! că numai vina ta a fost!

Se linişteste, aruncă ziarul , ia hartia goală aruncată de creier, o desface….

Povestitorul: Vrea cineva să mai dea o dublă! Nu mai vrea nimeni să mai dea o dublă! Asta nu mai e bună! Mă duc la scenarist s-o înlocuiască!

Ne mai vedem, noi oamenilor, la prezentări din astea, ca slava Mentalităţii, animale sociale sunt destule!

Iese…

[Cortina cade …daca nu cumva a adormit]