pentru semnele ramase pe zid,
ma resemnez in rit ciudat
pe-o ranceda taratura din lemn.
rup hainele de pe jos si sfasii
candelabrele aspre de pe ceruri.
farmat in spasme de praf,
scapar crapaturile de pe jos.
suprem refugiu mi-am adus in dar
si-acum ii zambesc nepasator.
inca se mai sterg grasimile din var,
am totul sus si jos. Amin! si mor!
23 noiembrie, 2007
Slobod de gura
Titlu: Slobod de gura
Fecioara, ti-a murit soldatul.
I-ai vesmant de groapa,
Ca na-i de unde altu'.
Si pune-i si-un sarut
Pe musteata-i ramasa,
Sa-i tina dor de duca,
Sa-i tina rost pe fata.
Se ducea lumea de rapa
si eu stau nepasator cu sanu-n maini.
cu mainile la piept ce-i drept,
dar nu al meu, si nici al altuia.
cu mainile crusis saltate,
dara fara rand si fara palme.
Si te strig pe nume,
Sa te-aduc acasa.
Fecioara, imbratiseaza-mi gatul
Si arde lemn cu lemn tot jiltul,
Pe care-mi sta sprijinita mandria.
Vâra mainile-napoi pe ganduri,
Si cauta-mi gura sa-ti pui sarutul.
Fecioara, ti-a murit soldatul.
I-ai vesmant de groapa,
Ca na-i de unde altu'.
Si pune-i si-un sarut
Pe musteata-i ramasa,
Sa-i tina dor de duca,
Sa-i tina rost pe fata.
Se ducea lumea de rapa
si eu stau nepasator cu sanu-n maini.
cu mainile la piept ce-i drept,
dar nu al meu, si nici al altuia.
cu mainile crusis saltate,
dara fara rand si fara palme.
Si te strig pe nume,
Sa te-aduc acasa.
Fecioara, imbratiseaza-mi gatul
Si arde lemn cu lemn tot jiltul,
Pe care-mi sta sprijinita mandria.
Vâra mainile-napoi pe ganduri,
Si cauta-mi gura sa-ti pui sarutul.
Supraponderal
imi droghez venele de cand eram copil de tata
imi cantaream mainile ingrozite si murdare
in tarana uscata, cautand gauri ce duc
de partea cealalta a pamantului.
nu cutez sa ma gandesc la ce va urma
o stiu deja, iar degetul pervers
din gura mea, din sangele meu,
cel care-mi ascunde tristetea
de o parte si de alta a sevrajului
arata el cutezator spre mine.
ma-nspaimanta fiorii, ei, aceeasi
pe care-i cunosc deja ...
cenusiul oare sa fie enigma
atotstiutoare ...
ascult inima si pun simturile
pe orice misca ...
le simt vibratia pana-n iad si-napoi
pana-n suflet si de-aici iarasi in jos.
acum mi-as rupe ochii si pielea
si le-as punen fatza mea ...
sa le stiu acolo dara sa nu le simt,
doara sa le aud ... sa le aud
cantarindu-mi nepotrivirea...
deplang seninatati ascunse
printre gratii putedre de beton
mi-a degerat glasul...rapus
de propria-i recidiva.
imi cantaream mainile ingrozite si murdare
in tarana uscata, cautand gauri ce duc
de partea cealalta a pamantului.
nu cutez sa ma gandesc la ce va urma
o stiu deja, iar degetul pervers
din gura mea, din sangele meu,
cel care-mi ascunde tristetea
de o parte si de alta a sevrajului
arata el cutezator spre mine.
ma-nspaimanta fiorii, ei, aceeasi
pe care-i cunosc deja ...
cenusiul oare sa fie enigma
atotstiutoare ...
ascult inima si pun simturile
pe orice misca ...
le simt vibratia pana-n iad si-napoi
pana-n suflet si de-aici iarasi in jos.
acum mi-as rupe ochii si pielea
si le-as punen fatza mea ...
sa le stiu acolo dara sa nu le simt,
doara sa le aud ... sa le aud
cantarindu-mi nepotrivirea...
deplang seninatati ascunse
printre gratii putedre de beton
mi-a degerat glasul...rapus
de propria-i recidiva.
Aria
cu mainile cuprinse de un nesat nepoticnit
plimb cuvinte grele prin mintea sleita
si ma intorc de fiecare data cu fata-n perete
sa-mi miros pacatele, le ador, le blestem
le uraSC...
IMI IUBESC VICIILE
si mirosul corpului asudat nu-mi da fiori
doar ma incanta, si arunc neputinta,mereu
de acelasi perete putrezit, rascolit
de amintiri umede, sarace, neputincioase.
ma tradeaza constiinta si ma duce in locul
in care sentinta se rupe in doua si...
si ma despica in doua, cu tot cu nesat,
am gura plina de tarana; respir greu
tone de ganganii de sub pamantul meu.
"presarate-mi sunt toate mormintele
cu sarutul picaturilor de truda;
si ma seaca pasiunea nemistuita,
imi ramane in gat, ca un nod gordian."
imi cutremur privirea la fiecare neincetata
parvenire sufleteasca
ce sa fac?
is un pungas nemiruit!
plimb cuvinte grele prin mintea sleita
si ma intorc de fiecare data cu fata-n perete
sa-mi miros pacatele, le ador, le blestem
le uraSC...
IMI IUBESC VICIILE
si mirosul corpului asudat nu-mi da fiori
doar ma incanta, si arunc neputinta,mereu
de acelasi perete putrezit, rascolit
de amintiri umede, sarace, neputincioase.
ma tradeaza constiinta si ma duce in locul
in care sentinta se rupe in doua si...
si ma despica in doua, cu tot cu nesat,
am gura plina de tarana; respir greu
tone de ganganii de sub pamantul meu.
"presarate-mi sunt toate mormintele
cu sarutul picaturilor de truda;
si ma seaca pasiunea nemistuita,
imi ramane in gat, ca un nod gordian."
imi cutremur privirea la fiecare neincetata
parvenire sufleteasca
ce sa fac?
is un pungas nemiruit!
Brainlog
caci din veghe din noroi
urla, si se nasc hoarde,
iar bestii de ciumã din noi
viseaza murind strangulate !
o mana de lut ridica-se
in cer s-arunce cuvinte
ochiul arde perindu-se-
mana il roaga, si-l minte.
cuprins de cenusa alba
si moale
zboarã!
lasa rugina sa curga
peste ros si 'naltul
Pamantul, s-ajunga la
Ceruri...
urla, si se nasc hoarde,
iar bestii de ciumã din noi
viseaza murind strangulate !
o mana de lut ridica-se
in cer s-arunce cuvinte
ochiul arde perindu-se-
mana il roaga, si-l minte.
cuprins de cenusa alba
si moale
zboarã!
lasa rugina sa curga
peste ros si 'naltul
Pamantul, s-ajunga la
Ceruri...
Creationism si Evolutionism - scrisoarea unui analfabet
oare de ce toate femeile au acelasi gust, dara nu acel gust?
buna intrebare, dara raspunsul unde-i?
ce-nseamna evolutie, dara creatie?
oare a fost vreunul din termeni aparut inaintea celuilalt?
si daca da, de ce?
de ce am ales aceste intrebari, sau mai bine zis aceasta tema?
la prima vedere- bazaconii si mult zgomot pentru nimic?
poate ca o sa fie prima si ultima oara cand voi "discuta" pe aceasta tema, dar intrebarea persista?
m-am intrebat o noapte pentru ce exist?
sa creez?
sa evoluez?
sa creez intru evolutie?
sa evoluez intru creatie?
nu stiu si ... nu stiu daca voi afla raspunsul vreodata?
m-am asezat in camera si m-am gandit sa pictez, de ce?
erau peretii goi...
m-am asezat in alt colt si m-am gandit sa scriu, de ce?
nu intelegeam desenele...
m-am asezat intr-un alt colt si m-am gandit sa fotografiez, de ce?
ca sa tin in mana peretii cu tot cu desen si scris, ale mele toate...
se spune prin targ ca nemurirea va fi atinsa peste minim 100 ani...
un eminescu viu n-ar mai valora nimic, l-ar intrece altii cu ingratele lor perspicacitati...
am vrut sa visez, stiti, dara cum nimeni altcineva n-ar visa, un vis frumos si dulce de primavara
-nu se poate
si nu pentru c-ar fi toamna afara, e ploaie mereu cu picaturi mari si neascultatoare de cosmar...
iarasi bazaconii, ati zice -momentan n-am nimic in minte
am fost doar programat genetic sa tastez … astazi si nu maine
o prostie
chiar daca s-ar controla gena responsabila cu degradarea umana- soarele tot n-ar fi vesnic
fiii s-ar lupta cu parintii pentru supravietuire-involutia este imposibil de oprit
da, am fost programati genetic sa murim, si-apoi cineva sa traga o linie, s-adune echivalentele existentiale, vise, iluzii, sentimente, lut si mana ce-l invarte- o singura concluzie este suverana peste toate
din pacate n-o stiu…
dara daca este sa murim, pentru ce mai traim, cea mai mare intrebare a tuturor timpurilor- jenigma vietii.
Catharsis
tresar artistic pietrele hoinare
manate-n zori de-o muza-n nepasare,
iar dunele de nenoroc tot dorm
acoperite de zdreanta unui orb.
in gropi adanci de chihlimbar
zac nedospite jertfele mele.
balteste surd vesmantul de amar
si curge lin, ma-mbat cu ele!
ce-am dus, ce duc, tot aia mi-e
doar flori de lotus in spinare.
sunt biet drumar la drumu' mare
vand inimi seci, fara catare.
manate-n zori de-o muza-n nepasare,
iar dunele de nenoroc tot dorm
acoperite de zdreanta unui orb.
in gropi adanci de chihlimbar
zac nedospite jertfele mele.
balteste surd vesmantul de amar
si curge lin, ma-mbat cu ele!
ce-am dus, ce duc, tot aia mi-e
doar flori de lotus in spinare.
sunt biet drumar la drumu' mare
vand inimi seci, fara catare.
Durere de...taifas!
Decor: două frânturi din durerea mea stau la ....bârfa.(pe-ntuneric).Întuneric!
UNA parte din durerea mea se-aşează pe un scaun . Şi aşteaptă,… Aşteaptă…. Aşteaptă…
Una: Gata! încă una şi-atât. Mi-ajunge.Apa!(gâfâind) Fir-ar!, unde mi-e apa?
Bea apa dintr-o cupă aflată pe jos, lângă scaun.O pune la loc şi-apoi:
Una: Tăcere!(de-aici încolo va fi foarte calmă, rostind cuvintele rar şi de o seriozitate macabră)
Atemporal moment de liniste…
A DOUA parte din durerea mea se-aşeaza pe un alt scaun, spate în spate cu celălălt (în acelaşi întuneric). Şi aşteaptă… Aşteaptă…. Aşteaptă…
Una: Of…! Dac-ar fi cineva aici!? Of…! Dac-ar fi doar …
Una: Doar dac-ar fi… n-aş mai dispera de plictiseală! Mai erau cateva părti din durere, dar s-au părăsit!
A doua (vorbind cu umbra sa): Ţi-am spus să taci! Fir-ar sa fie! Nici aici n-am parte de linişte; am ajuns să vorbesc cu o umbră. Nici păcat … nici cainţă…
Iaraşi un moment de linişte…
Una: Da, ai dreptate! Şi mie mi se-ntâmplă la fel. Nu ştiu ce să mă mai fac. Îngrozitor, teribil de îngrozitor…
A doua: Dar, stai putin, eu n-am umbră-e întuneric beznă.
Se ridică de pe scaun şi se-aruncă bezmetică în beznă, zbierând:
A doua: Cine-I acolo? Pe Sfânta Fericire, cine-I acolo?
Una : Sunt eu!
A doua: Bine, m-am liniştit-se aşează din nou pe scaun-dar care eu?!
Se ridică …
Una: Eu, adică una parte din durere!
Se aşează…
A doua: Bine ca stiu cine esti, ca ma speriasem … !
Al doilea moment de linişte…
Una: De ce-ai venit aici ? Ce-ai păţit?
A doua: Păi stăi să vezi! Mă plimbam pe strada cu numarul meu şi-aud petrecând de zori două propoziţii:
Imagine de context(două propoziţii, ascunse de privirile durerii stau şi ele la taifas-muzică în surdină le acompaniază-“Marş funebru” de Punct d’Exclamation).
Una propoziţie: Ştiai că….
A doua propoziţie: Cum să nu , am auzit înaintea ta. Mi-a spus ştii tu cine…
Una propoziţie: Ba nu ştiu, spune-mi! Cine…
A doua propoziţie: E , Acela…
Una propoziţie: Aha!da! Acela…
Una propoziţie: Şi, ce spunea?…Acela…
A doua propoziţie: Spunea că…
Una propoziţie: Da! avea dreptate…Acela…
Una propoziţie (cu ea însăşi): Stai să vezi ce-o spune…când I-oi spune că…
A doua propoziţie(auzind-o): Cui o sa-I spui? Şi de ce?…mă rog.
Una propoziţie: E!ştii tu cui.Altcuiva! Şi asta pentru că….
Încheiere de context.
Una: Şi ce?
A doua: Păi…cum :”şi ce”? Am auzit că…
Una: N-ai auzit nimic!punct!
A doua(cu un oarecare aer de supunere): Dar, totuşi! Am auzit că…
Una: N-ai auzit absolut nimic! De la capăt…
A doua(enervata): Dar nu e adevărat. Eu, a doua durere, am auzit că…
Una: N-ai auzit nimic! Ai înţeles? De la capăt…
A doua: Aha! Deci vrei război. Bine!
Se ridică de pe scaun…
A doua(calmă şi sigură pe ea că va fi auzită): Eu, a doua durere, spun lumii întregi că…
Una(neinteresată): Nu te-aude nimeni.Doar de-atât eşti în stare?
A doua: Aha! Deci vrei să strig. Fie!
În aceeaşi poziţie…pregătindu-se.
A doua: Eu, a doua durere…(tace)
A doua: Nu, nu pot să strig.
Una: De la capăt…
A doua(strigând cu toată puterea): Eu, a doua durere, vreau să strig…
Una: Că n-ai auzit nimic.(în acest timp A doua durere se îndreapta spre scaun)Gata, ai strigat! Esti mulţumită? Ai strigat în gura mare un secret despre mine auzit de la două propoziţii!
A doua(aşezându-se calmă pe scaun, cu ochii pierduţi): Da, mă simt mai bine! Mult mai bine.
Una: Deci, n-ai auzit nimic!
A doua: Nu, nimic.
Una: Şi propoziţiile de pe stada ta,ce-I cu ele?
A doua: Ce propoziţii, ce stradă.Eu n-am decât un metru pătrat, iar acolo nu primesc pe nimeni, căci lucrurile s-ar vedea altfel, mai strâmtorate decât ceea ce se vede din orizontul meu.
Una: Şi de unde ştii că-I bun desenul din pătratul tău?
A doua: Pătratul meu e din cub pe care se aşeaza mereu pătrate din alte cuburi. Şi eu le rotesc, alegându-mi pătratul de-al meu, dar nu cercuri sau linii drepte, pătrate.
Una: Bine ai strigat în tăcere, ce-a de-A Doua Durere , vorbe ce-aruncă pătrate în cuburi şi s-alege pătratul , şi nu cercul sau linia dreaptă-arată cu degetul spre undeva , spre cubul durerii-gata , durere, poţi să te fericeşti!
Şi pleacă A doua durere undeva , spre strada unde-şi are pătratul.
Al treilea moment de liniste…
Una durere stă liniştită pe scaun. Soarbe zgomotos încă o dată din cupă.
Una: Nu mai am apă.
Una: Vreau apă!Pagină Goală, mai adu-mi o cupă de apă!
Pagina Goala: Doua cuvinte!
Una durere caută prin toate buzunarele, ridicându-se în picioare, două cuvinte, nu mai multe, două!(nu gaseşte decat o puzderie de gume pe care le aruncă în jurul sau)Şi nu gaseşte nimic si se aşează la loc la fel de calmă cum s-a ridicat.
Una, către Pagină: Las-o baltă. N-am nici măcar două cuvinte-nostalgica-şi câte aveam?!
Una: Lasă! Uite, mai am aici trei picaturi: una(şi-o dă pe gatul uscat), două(încă o data) şi trei(la fel).Gata, mi-ajunge!(pune cupa de-acolo de unde o ridicase).
Una: Pagină, adu-mi Creionul!
Şi Pagina intră de asta data cu goliciune cu tot, nu doar cu vocea, ţinând în mână Creionul, pe care-l aşează în scaunul rămas liber de la plecarea celei de-A doua durere.
Al patrulea moment de linişte…
Una: Ascult!
Creionul: Ştiu, am greşit, nu trebuia să scriu acele două propoziţii, dar mi-am dat seama prea târziu că am înţeles greşit mâna care mi-ai dat-o să mă scrie şi n-aveam gumă să le şterg.
Una: Mâna a fost a mea, ştiai?
Creionul(înşelator): Nu,dar sunt sigur că n-o să se mai repete. A fost ceva involuntar…
Una(sarcastic): Ca de obicei…
Creionul: Nu m-am gandit îndestul de bine atunci când le-am dat drumul pe stradă. Şi ele au vorbit între ele, că de, sunt propoziţii…
Una: Şi ştii că din astă cauză mi-a fost vărsată apa, şi-acum nu mai am nici macar două cuvinte, s-o răscumpăr, şi mi-e sete în continuu, şi sorb în continuu picăturile de pe sfârşitul sticle amare; ia cupa transparentă din nou în mână şi arată cu degetul spre fundul ei, unde nu mai e nimic; uite-le: una, două, trei…..M-ai văzut slabă, slabă în creion, slabă în cuvânt, şi ai scris propoziţiile cu mâna mea, acelea pe care tu le-ai aruncat în lume…
Creionul: Da, am scris, am greşit, iar acum o să şterg,o să şterg! Dacă o să-mi permiteţi…
Una: Mdaaaa!Uite aici, o gumă!şi-I aruncă departe de scaun o gumă.
Creionul se dă jos de pe scaun , şi în genunchi, caută pe podea, guma. O găseşte, se ridică şi strigă în şoapta în lume, îndreptându-se spre locul pe unde intrase:
Creionul: Mai am de scris două propoziţii,-surâzând demonic- în cerneală.
Una: Ce-ai spus?
Creionul: Nimic , Înălţimea Voastră Dureroasă, nimic grăitor ce merită scris în propoziţii, nimic n-am spus, căci dacă aş fi spus, aş fi spus mai întâi urechii celei pe care o folosiţi Luminaţia Voastră…(deoparte)dacă e cam surdă n-am ce să vă fac.
Una: Poftim?!
Creionul: Nimic, nimic! Doar vorbe goale …nimic altceva. Nu vă interesează!
Una: Bine, dacă spui tu…acum pleacă, lasă-mă să-mi adulmec picaturile!
Şi pleacă în lume, Creionul, să scrie propoziţii, una durere dupa alta.
Una: Pagină, fă-I Domnului Creion programare pentru înca doua propoziţii, n-o să se abţină, va sta iarăşi la taifas…
Se pune pe gânduri, în mâna dreaptă are o manuşă…o ridică la tâmplă şi spune parcă uimită: Tăcere!
Al cincilea moment de linişte…
Se ridică de pe scaun, la fel de calmă: se roteşte de trei ori în loc, numărând la fiecare rotaţie picăturile de apă.
Una: una…-se roteşte-, doua…-se roteşte-, trei…-pentru ultima oară se roteşte. Aproape nici nu mai simt diferenţa: apă, timp, infinit, absolut. Durerea este aceeaşi mereu, şi mereu mă întreb de ar mai avea sens dacş ar fi diferită. Şi ele, propoziţiile, şi el creionul pierd toate acestea doar ca să se lămurească pe ei înşisi că există; îşi revendică viaţa prin răstalmacirea mea…
Îşi pierd timpul stând la taifas despre nimicurile lor, şi ca să nu se plictisescă, mai prind propoziţii din zbor şi le scriu cu cerneală de alte mâini, ale lor să fie spălate; şi de n-ar fi doar asta…niciodata nu-şi dau seama de micimea lor, cât de mare este lumea. Iar eu stau cu mâinile în iertare, nu-mi permit să pierd ultimele picături rămase pe astfel de nimicuri, aş vrea tot paharul, dar nu se mai poate, am intrat în joc: trăiesc din cuvinte scrise de astfel de creione, sunt dependent de ele, de dureri, căci eu sunt Una din ele.Sunt prea blândă să le şterg cu mâna mea, propoziţiile, sau să rup creionul în două: îi las în pacea lor; n-am clipe decât să mă gândesc la cele 3 picaturi de apă(se aşează înapoi pe scaun-ia din nou cupa în mână ducand-o la gură)şi să le sorb, nostalgică la ce-ar fi putut fi paharul plin: una… doua… trei; ce vreţi! Îmi place să număr!
Pune cupa la loc.
Momentele se succed crescândă :
Al şaselea moment de linişte …
Al şaptelea moment de linişte…
Al optulea moment de linişte…
Al noulea moment de linişte…
Al zecelea moment de linişte…
Una: Pagină Albă, hai vino la taifas să scriem şi noi câteva propoziţii!
Pagina Albă intră şi se aşează pe scaun.
Pagina Albă: Iată-mă la raport…
Una: Gata! Înca una şi-atât. Mi-ajunge.(gâfâind)fir-ar, unde mi-e apa?
Bea apa din aceeaşi cupa aflată pe jos, lângă scaun.O pune la loc şi-apoi:
Una: Tăcere!
Una: Of…! Dac-ar fi cineva aici!? Of…!Dac-ar fi doar …
Una: Doar dac-ar fi… n-aş mai dispera de plictiseală! Mai erau câteva părti din durere, dar s-au părăsit!
Pagina Albă: Sunt eu aici!
Una: Auzi! Aş vrea să te-ntreb ceva? Să nu care cumva să-mi faci programare! Ai învaţat vreodată cât e lumea de mare?
Raspunsul vrea să pară evident:
Pagina Albă: Mare, cum adică mare?
Una: Mare, în timp şi spaţiu, în picături de infinit şi durere, în pluritate amorfă de conştienţe ce duce la morfitate singulară; mare, nu infinită, limitată-se poate, dacă vezi pasul doar de dinaintea pasului făcut de tine; oricum ceilalţi paşi nu-I poţi vedea dacă nu I-ai facut. Pe primul îl vezi doar prin faptul că te gândeşti să-l faci, doar să vrei să-l faci, doar să crezi în el.
Pagina Albă: Dar cu ceilalţi paşi nu se-ntâmplă acelaşi lucru?
Una: Ba da!dar trebuie şters infinitul deoarece toţi ce vor urma vor fi unul singur, iar la infinit nu te poţi gândi pentru că nu există, e nul; şi-atunci faptul că”te gândeşti la ceva nu poate deveni” “nu te gândeşti” chiar şi nimicul e ceva.”Obiectele” la care nu se poate ajunge nu pot fi definite, sunt nule.
Pagina Albă: Oare sunt?
Una-detaşată de ce a spus până acum:
Una: Nu ştiu? Am prins propoziţiile alergând bezmetice prin cap şi le-am scris. M-am gândit să stau la taifas scriind despre absolut.
Pagina Albă: Oare sunt?
Una: Nu ştiu? Am prins propoziţiile alergând bezmetice prin cap şi le-am scris. M-am gândit să stau la taifas scriind despre absolut.
Pagina Albă: Oare sunt?
Una: Nu ştiu? Am prins propoziţiile alergând bezmetice prin cap şi le-am scris. M-am gândit să stau la taifas scriind despre absolut.
Pagina Albă: Oare sunt?
……………………………..
întunericul se face şi mai întuneric.
Pic…pic…pic…
UNA parte din durerea mea se-aşează pe un scaun . Şi aşteaptă,… Aşteaptă…. Aşteaptă…
Una: Gata! încă una şi-atât. Mi-ajunge.Apa!(gâfâind) Fir-ar!, unde mi-e apa?
Bea apa dintr-o cupă aflată pe jos, lângă scaun.O pune la loc şi-apoi:
Una: Tăcere!(de-aici încolo va fi foarte calmă, rostind cuvintele rar şi de o seriozitate macabră)
Atemporal moment de liniste…
A DOUA parte din durerea mea se-aşeaza pe un alt scaun, spate în spate cu celălălt (în acelaşi întuneric). Şi aşteaptă… Aşteaptă…. Aşteaptă…
Una: Of…! Dac-ar fi cineva aici!? Of…! Dac-ar fi doar …
Una: Doar dac-ar fi… n-aş mai dispera de plictiseală! Mai erau cateva părti din durere, dar s-au părăsit!
A doua (vorbind cu umbra sa): Ţi-am spus să taci! Fir-ar sa fie! Nici aici n-am parte de linişte; am ajuns să vorbesc cu o umbră. Nici păcat … nici cainţă…
Iaraşi un moment de linişte…
Una: Da, ai dreptate! Şi mie mi se-ntâmplă la fel. Nu ştiu ce să mă mai fac. Îngrozitor, teribil de îngrozitor…
A doua: Dar, stai putin, eu n-am umbră-e întuneric beznă.
Se ridică de pe scaun şi se-aruncă bezmetică în beznă, zbierând:
A doua: Cine-I acolo? Pe Sfânta Fericire, cine-I acolo?
Una : Sunt eu!
A doua: Bine, m-am liniştit-se aşează din nou pe scaun-dar care eu?!
Se ridică …
Una: Eu, adică una parte din durere!
Se aşează…
A doua: Bine ca stiu cine esti, ca ma speriasem … !
Al doilea moment de linişte…
Una: De ce-ai venit aici ? Ce-ai păţit?
A doua: Păi stăi să vezi! Mă plimbam pe strada cu numarul meu şi-aud petrecând de zori două propoziţii:
Imagine de context(două propoziţii, ascunse de privirile durerii stau şi ele la taifas-muzică în surdină le acompaniază-“Marş funebru” de Punct d’Exclamation).
Una propoziţie: Ştiai că….
A doua propoziţie: Cum să nu , am auzit înaintea ta. Mi-a spus ştii tu cine…
Una propoziţie: Ba nu ştiu, spune-mi! Cine…
A doua propoziţie: E , Acela…
Una propoziţie: Aha!da! Acela…
Una propoziţie: Şi, ce spunea?…Acela…
A doua propoziţie: Spunea că…
Una propoziţie: Da! avea dreptate…Acela…
Una propoziţie (cu ea însăşi): Stai să vezi ce-o spune…când I-oi spune că…
A doua propoziţie(auzind-o): Cui o sa-I spui? Şi de ce?…mă rog.
Una propoziţie: E!ştii tu cui.Altcuiva! Şi asta pentru că….
Încheiere de context.
Una: Şi ce?
A doua: Păi…cum :”şi ce”? Am auzit că…
Una: N-ai auzit nimic!punct!
A doua(cu un oarecare aer de supunere): Dar, totuşi! Am auzit că…
Una: N-ai auzit absolut nimic! De la capăt…
A doua(enervata): Dar nu e adevărat. Eu, a doua durere, am auzit că…
Una: N-ai auzit nimic! Ai înţeles? De la capăt…
A doua: Aha! Deci vrei război. Bine!
Se ridică de pe scaun…
A doua(calmă şi sigură pe ea că va fi auzită): Eu, a doua durere, spun lumii întregi că…
Una(neinteresată): Nu te-aude nimeni.Doar de-atât eşti în stare?
A doua: Aha! Deci vrei să strig. Fie!
În aceeaşi poziţie…pregătindu-se.
A doua: Eu, a doua durere…(tace)
A doua: Nu, nu pot să strig.
Una: De la capăt…
A doua(strigând cu toată puterea): Eu, a doua durere, vreau să strig…
Una: Că n-ai auzit nimic.(în acest timp A doua durere se îndreapta spre scaun)Gata, ai strigat! Esti mulţumită? Ai strigat în gura mare un secret despre mine auzit de la două propoziţii!
A doua(aşezându-se calmă pe scaun, cu ochii pierduţi): Da, mă simt mai bine! Mult mai bine.
Una: Deci, n-ai auzit nimic!
A doua: Nu, nimic.
Una: Şi propoziţiile de pe stada ta,ce-I cu ele?
A doua: Ce propoziţii, ce stradă.Eu n-am decât un metru pătrat, iar acolo nu primesc pe nimeni, căci lucrurile s-ar vedea altfel, mai strâmtorate decât ceea ce se vede din orizontul meu.
Una: Şi de unde ştii că-I bun desenul din pătratul tău?
A doua: Pătratul meu e din cub pe care se aşeaza mereu pătrate din alte cuburi. Şi eu le rotesc, alegându-mi pătratul de-al meu, dar nu cercuri sau linii drepte, pătrate.
Una: Bine ai strigat în tăcere, ce-a de-A Doua Durere , vorbe ce-aruncă pătrate în cuburi şi s-alege pătratul , şi nu cercul sau linia dreaptă-arată cu degetul spre undeva , spre cubul durerii-gata , durere, poţi să te fericeşti!
Şi pleacă A doua durere undeva , spre strada unde-şi are pătratul.
Al treilea moment de liniste…
Una durere stă liniştită pe scaun. Soarbe zgomotos încă o dată din cupă.
Una: Nu mai am apă.
Una: Vreau apă!Pagină Goală, mai adu-mi o cupă de apă!
Pagina Goala: Doua cuvinte!
Una durere caută prin toate buzunarele, ridicându-se în picioare, două cuvinte, nu mai multe, două!(nu gaseşte decat o puzderie de gume pe care le aruncă în jurul sau)Şi nu gaseşte nimic si se aşează la loc la fel de calmă cum s-a ridicat.
Una, către Pagină: Las-o baltă. N-am nici măcar două cuvinte-nostalgica-şi câte aveam?!
Una: Lasă! Uite, mai am aici trei picaturi: una(şi-o dă pe gatul uscat), două(încă o data) şi trei(la fel).Gata, mi-ajunge!(pune cupa de-acolo de unde o ridicase).
Una: Pagină, adu-mi Creionul!
Şi Pagina intră de asta data cu goliciune cu tot, nu doar cu vocea, ţinând în mână Creionul, pe care-l aşează în scaunul rămas liber de la plecarea celei de-A doua durere.
Al patrulea moment de linişte…
Una: Ascult!
Creionul: Ştiu, am greşit, nu trebuia să scriu acele două propoziţii, dar mi-am dat seama prea târziu că am înţeles greşit mâna care mi-ai dat-o să mă scrie şi n-aveam gumă să le şterg.
Una: Mâna a fost a mea, ştiai?
Creionul(înşelator): Nu,dar sunt sigur că n-o să se mai repete. A fost ceva involuntar…
Una(sarcastic): Ca de obicei…
Creionul: Nu m-am gandit îndestul de bine atunci când le-am dat drumul pe stradă. Şi ele au vorbit între ele, că de, sunt propoziţii…
Una: Şi ştii că din astă cauză mi-a fost vărsată apa, şi-acum nu mai am nici macar două cuvinte, s-o răscumpăr, şi mi-e sete în continuu, şi sorb în continuu picăturile de pe sfârşitul sticle amare; ia cupa transparentă din nou în mână şi arată cu degetul spre fundul ei, unde nu mai e nimic; uite-le: una, două, trei…..M-ai văzut slabă, slabă în creion, slabă în cuvânt, şi ai scris propoziţiile cu mâna mea, acelea pe care tu le-ai aruncat în lume…
Creionul: Da, am scris, am greşit, iar acum o să şterg,o să şterg! Dacă o să-mi permiteţi…
Una: Mdaaaa!Uite aici, o gumă!şi-I aruncă departe de scaun o gumă.
Creionul se dă jos de pe scaun , şi în genunchi, caută pe podea, guma. O găseşte, se ridică şi strigă în şoapta în lume, îndreptându-se spre locul pe unde intrase:
Creionul: Mai am de scris două propoziţii,-surâzând demonic- în cerneală.
Una: Ce-ai spus?
Creionul: Nimic , Înălţimea Voastră Dureroasă, nimic grăitor ce merită scris în propoziţii, nimic n-am spus, căci dacă aş fi spus, aş fi spus mai întâi urechii celei pe care o folosiţi Luminaţia Voastră…(deoparte)dacă e cam surdă n-am ce să vă fac.
Una: Poftim?!
Creionul: Nimic, nimic! Doar vorbe goale …nimic altceva. Nu vă interesează!
Una: Bine, dacă spui tu…acum pleacă, lasă-mă să-mi adulmec picaturile!
Şi pleacă în lume, Creionul, să scrie propoziţii, una durere dupa alta.
Una: Pagină, fă-I Domnului Creion programare pentru înca doua propoziţii, n-o să se abţină, va sta iarăşi la taifas…
Se pune pe gânduri, în mâna dreaptă are o manuşă…o ridică la tâmplă şi spune parcă uimită: Tăcere!
Al cincilea moment de linişte…
Se ridică de pe scaun, la fel de calmă: se roteşte de trei ori în loc, numărând la fiecare rotaţie picăturile de apă.
Una: una…-se roteşte-, doua…-se roteşte-, trei…-pentru ultima oară se roteşte. Aproape nici nu mai simt diferenţa: apă, timp, infinit, absolut. Durerea este aceeaşi mereu, şi mereu mă întreb de ar mai avea sens dacş ar fi diferită. Şi ele, propoziţiile, şi el creionul pierd toate acestea doar ca să se lămurească pe ei înşisi că există; îşi revendică viaţa prin răstalmacirea mea…
Îşi pierd timpul stând la taifas despre nimicurile lor, şi ca să nu se plictisescă, mai prind propoziţii din zbor şi le scriu cu cerneală de alte mâini, ale lor să fie spălate; şi de n-ar fi doar asta…niciodata nu-şi dau seama de micimea lor, cât de mare este lumea. Iar eu stau cu mâinile în iertare, nu-mi permit să pierd ultimele picături rămase pe astfel de nimicuri, aş vrea tot paharul, dar nu se mai poate, am intrat în joc: trăiesc din cuvinte scrise de astfel de creione, sunt dependent de ele, de dureri, căci eu sunt Una din ele.Sunt prea blândă să le şterg cu mâna mea, propoziţiile, sau să rup creionul în două: îi las în pacea lor; n-am clipe decât să mă gândesc la cele 3 picaturi de apă(se aşează înapoi pe scaun-ia din nou cupa în mână ducand-o la gură)şi să le sorb, nostalgică la ce-ar fi putut fi paharul plin: una… doua… trei; ce vreţi! Îmi place să număr!
Pune cupa la loc.
Momentele se succed crescândă :
Al şaselea moment de linişte …
Al şaptelea moment de linişte…
Al optulea moment de linişte…
Al noulea moment de linişte…
Al zecelea moment de linişte…
Una: Pagină Albă, hai vino la taifas să scriem şi noi câteva propoziţii!
Pagina Albă intră şi se aşează pe scaun.
Pagina Albă: Iată-mă la raport…
Una: Gata! Înca una şi-atât. Mi-ajunge.(gâfâind)fir-ar, unde mi-e apa?
Bea apa din aceeaşi cupa aflată pe jos, lângă scaun.O pune la loc şi-apoi:
Una: Tăcere!
Una: Of…! Dac-ar fi cineva aici!? Of…!Dac-ar fi doar …
Una: Doar dac-ar fi… n-aş mai dispera de plictiseală! Mai erau câteva părti din durere, dar s-au părăsit!
Pagina Albă: Sunt eu aici!
Una: Auzi! Aş vrea să te-ntreb ceva? Să nu care cumva să-mi faci programare! Ai învaţat vreodată cât e lumea de mare?
Raspunsul vrea să pară evident:
Pagina Albă: Mare, cum adică mare?
Una: Mare, în timp şi spaţiu, în picături de infinit şi durere, în pluritate amorfă de conştienţe ce duce la morfitate singulară; mare, nu infinită, limitată-se poate, dacă vezi pasul doar de dinaintea pasului făcut de tine; oricum ceilalţi paşi nu-I poţi vedea dacă nu I-ai facut. Pe primul îl vezi doar prin faptul că te gândeşti să-l faci, doar să vrei să-l faci, doar să crezi în el.
Pagina Albă: Dar cu ceilalţi paşi nu se-ntâmplă acelaşi lucru?
Una: Ba da!dar trebuie şters infinitul deoarece toţi ce vor urma vor fi unul singur, iar la infinit nu te poţi gândi pentru că nu există, e nul; şi-atunci faptul că”te gândeşti la ceva nu poate deveni” “nu te gândeşti” chiar şi nimicul e ceva.”Obiectele” la care nu se poate ajunge nu pot fi definite, sunt nule.
Pagina Albă: Oare sunt?
Una-detaşată de ce a spus până acum:
Una: Nu ştiu? Am prins propoziţiile alergând bezmetice prin cap şi le-am scris. M-am gândit să stau la taifas scriind despre absolut.
Pagina Albă: Oare sunt?
Una: Nu ştiu? Am prins propoziţiile alergând bezmetice prin cap şi le-am scris. M-am gândit să stau la taifas scriind despre absolut.
Pagina Albă: Oare sunt?
Una: Nu ştiu? Am prins propoziţiile alergând bezmetice prin cap şi le-am scris. M-am gândit să stau la taifas scriind despre absolut.
Pagina Albă: Oare sunt?
……………………………..
întunericul se face şi mai întuneric.
Pic…pic…pic…
Omul-se prezinta
Candva inainte de 23 noiembrie, 2007
Decor: hârtii ce zboară aievea agăţate prin jur, pe care sunt scrise cu litere de-o şchioapă cele câteva etichete ale omului( “inimă”, “creier”……”ipocrizie”…etc.)
În rest nimic important, decât o faţă de clovn ce se-arată rânjind spinos de pe un scaun-acesta este Povestitorul, Prezentatorul…
Şi sa nu uit-ceva verde între care răsare o pancardă: “parc”.
Şi astfel strigă: “ACŢIUNE!”
Omul intră în scenă , mărşăluind cu faţa crispată de un zâmbet forţat. E îmbrăcat ilar de interesant, cu un joben, pe care scrie “scaun ”-e mai confortabil.
Se opreşte cu faţa pe langă el, spre ceilalţi, şi strigă:
Omul: Eu sunt omul şi-am venit din mine să m-arăt în tine, să mă cunoşti aşa cum nimeni nu mă cunoaşte.
Omul: Eu sunt fiinţa cu pretext superior, sunt copilul naiv, om în toată firea cu restricţiuni morale şi obligaţiuni sociale, sunt bătrânul de care timpul râde în cuvinte de-ale celorlalţi.
Nu vreau să par intelectual, dar prin chiar accepţiunea mea de fiinţă superioară sunt Eu, Omul, şi mă prezint!
Omul: Sunt inimă şi creier, sunt blând spirit ce se plimbă prin parc(arată cu mâna parcul) toata ziua iubind florile ce se nasc(are o floare în mână, o floare pe care o adulmecă…), -hmmmmm! ce frumos miroase- udându-le pe cele aproape de moarte, ocolindu-le pe toate din mersul meu uman, sa nu le calc în picioarele mele umane. Încerc să ajung la cele mai înalte trairi , să fiu drept şi bun, credincios păstrator al legilor cele scrise în virtuţi.
În acest timp vine o faţă care ţine în mâini o altă pancardă- pe aceasta scrie“Aproape!”. Se duce lângă Om, aproape de dorinţa acestuia de a-l cunoaşte, de a-l înţelege.
Omul: Mă înclin în faţa aproapelui şi-i cinstesc existenţa -îşi dă jobenul jos, aruncându-l înspre Aproape, acesta scapă pancarda şi-l prinde, jobenul, dezechilibrându-se şi căzând pe podea; din fericire pentru el, se ridică, se îndepartează şi pleacă, Omul se uită ciudat la Aproape şi continuă-, mă înclin…, se înclina.
Apoi, vrând să se îndrepte spre Povestitor, se aude în departare venind trei paşi care lovesc uşa puternic, de trei ori :
Uşa (care este invizibilă) se cutremură, iar zgomotele s-au aliniat lângă aceasta:
Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…
Inima(primul pas): E cineva…acasă?
Omul ,uimit de zgomote se aproprie de uşă, şi îşi îndreaptă urechea spre ele, şi ciocăne şi el…
Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…
Omul: Nu e nimeni…acasă!
Creierul(al doilea pas): Ia lasă-mă pe mine să-ncerc! şi bate şi el în uşă:
Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…
Creierul: Bine, bine! Atunci cine vorbeşte?
Omul ciocăne din nou:
Zgomotele(pe rând) :cioc… cioc… cioc…
Omul: Nimeni…nimeni?!(nici el nu mai ştie cine este)…Da’ voi cine sunteţi?
Creierul şi Inima bat în uşă la randul lor:
Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…
Creierul şi Inima: Noi suntem etichetele tale…
Omul le dă replica:
Zgomotele(pe rând) :cioc… cioc… cioc…
Omul: Şi ce scrie pe voi?
Istoria se repetă, de data aceasta ceilalţi doi:
Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…
Creierul şi Inima: S.C. Om S.A, preţ.: NON valoare, ingrediente: creier (Creierul face un pas înainte intrând în spaţiul Omului, a trecut de uşă), inima (Inima face acelaşi lucru, a trecut de uşă) şi…
Uşa dispare, luând în sine şi zgomotele de bătăi ale creierului şi ale inimii.
Omul: Cum îndrăzniţi să daţi aşa buzna peste mine, dezordonaţilor! Ce nătâng v-a educat oare, ce posesor nedemn vă posedă?
Creierul: Tu!
Omul: Eu?
Inima: Chiar tu!
Creierul(arătând spre Inima): Tu, în inima….
Inima(arătând spre Creier): Şi-n creier!
Omul:Eu?
Creierul: Eu, fiinţa superioară…
Omul(încrezator): Da, eu, fiinţa superioară!
Inima: Tu, cel sensibil la frumuseţea florilor…
Omul(visător): Da, eu,sensibilul…ba nu,(revenind) sensibilitatea e o tragedie, în fine…
Creierul: Tu, intelectul în persoană…
Omul: Da, eu,intelectul impersonal…
Inima: Tu, iubitorul tuturor fiinţelor…
Omul: Da, eu,cel care iubesc…ba nu…că nimeni nu te iubeşte, în fine…
Creierul: Tu, prostul şi ipocritul de odinioară…
Omul: Da, eu, prostul şi ipocritul de acum…cum?(se repede spre el ca un sălbatec) ce-ai spus?!
Creierul(înfricoşat):Eu n-am spus nimic!-către Inimă-am spus eu ceva?
Inima(catre Creier):Nu , n-ai spus nimic-apoi către Om-nu , n-a spus nimic!
Creierul(mai liniştit):Vezi, n-am spus nimic!
Omul(cu o jumătate de umanitate):Bine, dacă zici tu că n-ai spus nimic. Şi … ,se învârte în jurul celor doi până îşi termină replica, de ce aţi venit în vizită la mine, neînsemnatul! …?
Creierul: Am venit aici…am venit aici…am venit aici- începe să se învartă de colo-colo dialogând cu sine- oare de ce am venit aici?
Inima(sărind în ajutorul Creierului): Am venit aici căci suntem ai tai, nu! Şi orice posesor de inimi şi de creier ar trebui să aibă o Inimă şi un Creier , logic şi normal şi total fără sens. Am venit să ne închinăm ţie, tatăl tuturor creierelor şi inimilor…
Omul: Da, vă urez un “bun-venit!” călduros; deşi m-aţi întrerupt din prezentarea mea extraordinară, vă iert şi vă ofer două locuri în sală, chiar în primul rând, poftiţi…(arată elegant spre sală, unde nu mai e nici un loc liber).
Inima se îndreaptă spre acele invizibilităţi, şi când să coboare de pe scenă, Creierul preia cuvântul din îndrăzneala Omului :
Creierul: stai uşurel Inimă, nu te avânta, chibzuieşte, analizează, concluzionează şi apoi pune întrebarea “Ce loc Domne’ că e totul ocupat. Vom fi noi chiori, dar nici în halul ăsta n-am ajuns, să umblăm pe pereţi verzi după cai verzi!”. (în timp ce Inima se întoarce lângă cei doi) Ai înţeles?, se gândeşte puţin… (cu capu-n nori) Adică parcă aşa era replica- se duce gânditor şi nelămurit , ieşind din scenă cu bolboroseli bine articulate- hei, vreau să mai văd şi eu scenariul încă o dată! M-aţi auzit? Vreau şi eu un scenariu, că de ăsta nu mai sunt sigur…
Inima(cu faţa spre public): Da, deşi sunt nelămurită, mai era un loc în al doilea rând?! Mai aşteptăm un pic şi poate se eliberează pe primul…
Omul: Nu e adevarat! Nu există aşa ceva, în ventriculele tale şi-n celelalte două cămăruţe, zace un simţământ adânc format prin fenomenul de “Fata Morgana”, adică vezi ce nu vezi. Eu v-am pus la-ncercare să văd dacă sunteţi ai mei. Şi iată că sunteţi, indecisele mele etichete…
Inima: Da, vezi că pă mine nu prea mă duce artera uneori, şi am o tensiune…ceva de speriat!
Omul: Fă exerciţii de bifurcare a două drumuri, că o să te-ajute îţi spun eu din proprie experienţă şi iniţiativă…da’ ce spuseşi?
Inima: Eu? N-am spus nimic, doar că vroiam să te-ntreb ce-I fata aia morgana?
Şi iată că apare şi al treilea pas, Ipocrizia:
Ipocrizia(merge ţanţos, schimonosindu-se în ritm de marş milităresc): Iată că vin, iată că vin, eu sunt…
Se opreşte în timp ce-I este furată replica:
Omul şi Inima(surprinşi): Cine eşti?
Ipocrizia: Sunt Ipocrizia, provenită din rădăcini antice şi de demult ale Prostiei, sunt Sora Geamănă cu Făţărnicia, sunt ţărână din Creier, şi-am venit să-ţi explic(se explicitează orientativ , acum, spre Inimă) draga mea, ce este de fapt când nu este “Fata Morgana”:
Deci, “Fata Morgana” este o inexistenţă a lu’ “Fata Morgană”, care este o aluzie optică, provenită că din cauza caldurii are omul nişte vizuini în creier, şi-apoi palpitaţiuni la inimă, căci, aşadar şi prin urmare concluzia este că s-a-ndrăgostit, de fata morgana, numa’ că creierul se dezmeticeşte, dacă nu moare de sete, şi-apoi are inima o ruptură pe corp deschis în închizătura, că de , a avut şi ea o dezamăgire în … of, Doamne! Cum îi spune c-am uitat, am un platfus, sau un lipsus, cum vreţi să-I spuneţi, că în lipsă de platfus puteţi să-I spuneţi şi lipsus….(îşi revine)….ah! Da! Asta era! Dragoste! Şi precum spuneam : că inima a avut şi ea o dezamăgire în dragoste, şi că fiind aşa de solidară, într-o viaţă atât de ostilă şi glaciară, ea se îmbibă şi pleacă departe, numa’ că nu vede că la colţul următor o s-o aştepte “Fata Morgană”. Ştii, asta ie toată definitoriul “Fetei Morgana”, o “Fată Morgană” care aşteaptă inimi care se-nvârt în pătrate cu colţuri d-astea…ai înţeles!
Inima(deoparte de urechile celorlalţi): Ce-o fi vrut să spună?
Inima(către Ipocrizie derivată din Prostie): Da perfect! Deşi, n-a avut cuprins, am înţeles totul, mai puţin începutul şi finalul! Eşti mulţumită?
Ipocrizia: Da, cum să nu, foarte fericită!
Ipocrizia(deoparte de urechile celorlalţi): Ce-o fi înţeles nu ştiu, dar…în fine!
Apare creierul, cu o hârtie goală în mână:
Creierul: Uitaţi aici, am avut dreptate, replica nu era bună! Vedeţi!?
O arată Inimii şi în special Omului, aceştia aprobând:
Omul: Da, ai avut perfectă dreptate!
Inima: Dacă aşa spui tu! Din iubirea de seamăn sunt de acord cu tine!
Creierul: Da, sunt mândru c-am avut dreptate. Aşa c-am fost la scenarist şi I-am zis s-o schimbe şi…
Omul: Şi…?
Inima: Şi…?
Creierul(cu o mulţumire de sine peste măsură de zâmbitoare): Şi-a schimbat-o!(o arată publicului, foaia, pe ambele părti şi-apoi o mototoleşte şi-o aruncă undeva pe scenă). Pa-pa! Aurevoire!
Vine Telefonul, agăţat de telegraf:
Telefonul: Ţrrrrrrrr! Ţrrrrrrrrrrrr!
Un moment de linişte…
Telefonul:Ţrrrrrrrrrrr!Ţrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr-prelung. Hei oameni buni, voi nu vedeţi că sună telefonu’! Răspundeţi o dată, că am răguşit!
Omul: Eu nu răspund! O fi de la întreţinere, că n-am plătit sala pentru prezentare din ’00
Creierul: Nici eu! S-o fi răzgândit scenaristul.
Inima: Eu nici atât! Mi-e frică să nu dezamăgesc din nou pe cineva în dragoste!
Ipocrizia: Eu, care nu răspund defel la telefoanele altora, voi raspunde!
Răspunde, adică scoate un mobil din buzunar şi…
Ipocrizia: Alo!…da…hhhmmm…am înţeles….să traiţi…… Omule! Pe tine te caută. Ia poftim!
Omul ia mobilul şi-l închide, apoi îl pune în buzunar.
Telefonul pleacă…tip-til.
Omul: Da, ştiu ce-am de făcut! Am ascultat pe la urechile altora vestea cea rea!…(Omul are un comportament grav) Haideţi copiii mei să mergem! Vremea noastră a sosit! Dar, mai întâi să ne rugăm!
Cei patru se-aşează în genunchi, în poziţie de rugat:
În cor, dacă se poate…
Mentalitatea nostră cea de toate zilele, dă-ne nouă astăzi pentru mâine ce n-am avut ieri :(Inima doar) dragoste să iubim duşmanii şi pe toţi cei care ne cer ajutorul spiritual, (Creierul) şi multe bilete câştigătoare la loto, dar şi înţelepciune multă, (Ipocrizia) da, înţelepciune multă, da’ nu prea multă că strică; şi cu ajutorul ăla(uitându-se spre Inimă) să fie doar spiritual, că costă mai puţin, (Omul) şi toate astea la un loc ; aşa să ne ajute destinul pe care ar trebui să ni-l facem noi, lenea-i prea mare…( din nou în cor) Amin!
În numele căinţei şi-al dreptăţii, şi-al îmbogăţirii. Amin!
Omul: Haideţi ca ne-a sosit ceasul!
Omul iese prin dreapta, urmându-l Creierul, Ipocrizia şi apoi Inima. Povestitorul se ridică de pe scaun, se uită lung după ei şi apoi:
Povestitorul: Of, bine c-au şterpelit-o, că mă plictisisem de ei, m-am săturat de-atâtea duble.
Stând cu spatele spre intrarea din stânga se întoarce şi ce vede, Inima revenise, singură, şi se holba la el:
Inima: Da’, eu nu vreu să plec! Îmi place aici, la prezentarea Omului!
Povestitorul: Cum, n-ai plecat? Marş acasă, să nu te mai văd!
Inima începe să plângă şi fuge pe unde venise.
Povestitorul: Şi-acum să-mi citesc ziarul de mâine; sunt primul care citeşte ziarul, căci aşa sunt la curent cu toate cele din ţară, unele înainte chiar să se-ntâmple.
Ia un ziar şi se-apucă de citit, aşezându-se pe scaun, picior peste picior:
Ziarul “Adevărul de ieri descoperit azi şi uitat pentru mâine”. Pagina 13, pagina de ştiri nocturne vă prezintă în avampremieră, o ştire uluitoare difuzată şi pe alte 2 posturi de televiziune:”Omul, animal social, s-a prefăcut în trestie gânditoare şi s-a strecurat printre gratiile “Grădinii Sociologige”, împreună cu Inima, Creierul, Ipocrizia şi altele, parazitând toate stadiile de dezvoltare cu vânzări de frigidere la Polul Nord, şi prezentări scenice înşelătoare, în profunzii ochi ai spectatorilor. Numai că etichetele mai sus numite au fost scoase din uz, fiind neînţeles de primitive în comportament, ba văd, ba nu văd, ba una zice ca să nu zică cealaltă, în sfârşit un total nonsens, şi astfel termenul de valabilitate al Omului s-a terminat. Gata! Omul a expirat!
Povestitorul: Oh! Nu se poate!(se aproprie de “parc”)Ce frumos eşti!(şi-l calcă în picioare) Na! că numai vina ta a fost!
Se linişteste, aruncă ziarul , ia hartia goală aruncată de creier, o desface….
Povestitorul: Vrea cineva să mai dea o dublă! Nu mai vrea nimeni să mai dea o dublă! Asta nu mai e bună! Mă duc la scenarist s-o înlocuiască!
Ne mai vedem, noi oamenilor, la prezentări din astea, ca slava Mentalităţii, animale sociale sunt destule!
Iese…
[Cortina cade …daca nu cumva a adormit]
Decor: hârtii ce zboară aievea agăţate prin jur, pe care sunt scrise cu litere de-o şchioapă cele câteva etichete ale omului( “inimă”, “creier”……”ipocrizie”…etc.)
În rest nimic important, decât o faţă de clovn ce se-arată rânjind spinos de pe un scaun-acesta este Povestitorul, Prezentatorul…
Şi sa nu uit-ceva verde între care răsare o pancardă: “parc”.
Şi astfel strigă: “ACŢIUNE!”
Omul intră în scenă , mărşăluind cu faţa crispată de un zâmbet forţat. E îmbrăcat ilar de interesant, cu un joben, pe care scrie “scaun ”-e mai confortabil.
Se opreşte cu faţa pe langă el, spre ceilalţi, şi strigă:
Omul: Eu sunt omul şi-am venit din mine să m-arăt în tine, să mă cunoşti aşa cum nimeni nu mă cunoaşte.
Omul: Eu sunt fiinţa cu pretext superior, sunt copilul naiv, om în toată firea cu restricţiuni morale şi obligaţiuni sociale, sunt bătrânul de care timpul râde în cuvinte de-ale celorlalţi.
Nu vreau să par intelectual, dar prin chiar accepţiunea mea de fiinţă superioară sunt Eu, Omul, şi mă prezint!
Omul: Sunt inimă şi creier, sunt blând spirit ce se plimbă prin parc(arată cu mâna parcul) toata ziua iubind florile ce se nasc(are o floare în mână, o floare pe care o adulmecă…), -hmmmmm! ce frumos miroase- udându-le pe cele aproape de moarte, ocolindu-le pe toate din mersul meu uman, sa nu le calc în picioarele mele umane. Încerc să ajung la cele mai înalte trairi , să fiu drept şi bun, credincios păstrator al legilor cele scrise în virtuţi.
În acest timp vine o faţă care ţine în mâini o altă pancardă- pe aceasta scrie“Aproape!”. Se duce lângă Om, aproape de dorinţa acestuia de a-l cunoaşte, de a-l înţelege.
Omul: Mă înclin în faţa aproapelui şi-i cinstesc existenţa -îşi dă jobenul jos, aruncându-l înspre Aproape, acesta scapă pancarda şi-l prinde, jobenul, dezechilibrându-se şi căzând pe podea; din fericire pentru el, se ridică, se îndepartează şi pleacă, Omul se uită ciudat la Aproape şi continuă-, mă înclin…, se înclina.
Apoi, vrând să se îndrepte spre Povestitor, se aude în departare venind trei paşi care lovesc uşa puternic, de trei ori :
Uşa (care este invizibilă) se cutremură, iar zgomotele s-au aliniat lângă aceasta:
Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…
Inima(primul pas): E cineva…acasă?
Omul ,uimit de zgomote se aproprie de uşă, şi îşi îndreaptă urechea spre ele, şi ciocăne şi el…
Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…
Omul: Nu e nimeni…acasă!
Creierul(al doilea pas): Ia lasă-mă pe mine să-ncerc! şi bate şi el în uşă:
Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…
Creierul: Bine, bine! Atunci cine vorbeşte?
Omul ciocăne din nou:
Zgomotele(pe rând) :cioc… cioc… cioc…
Omul: Nimeni…nimeni?!(nici el nu mai ştie cine este)…Da’ voi cine sunteţi?
Creierul şi Inima bat în uşă la randul lor:
Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…
Creierul şi Inima: Noi suntem etichetele tale…
Omul le dă replica:
Zgomotele(pe rând) :cioc… cioc… cioc…
Omul: Şi ce scrie pe voi?
Istoria se repetă, de data aceasta ceilalţi doi:
Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…
Creierul şi Inima: S.C. Om S.A, preţ.: NON valoare, ingrediente: creier (Creierul face un pas înainte intrând în spaţiul Omului, a trecut de uşă), inima (Inima face acelaşi lucru, a trecut de uşă) şi…
Uşa dispare, luând în sine şi zgomotele de bătăi ale creierului şi ale inimii.
Omul: Cum îndrăzniţi să daţi aşa buzna peste mine, dezordonaţilor! Ce nătâng v-a educat oare, ce posesor nedemn vă posedă?
Creierul: Tu!
Omul: Eu?
Inima: Chiar tu!
Creierul(arătând spre Inima): Tu, în inima….
Inima(arătând spre Creier): Şi-n creier!
Omul:Eu?
Creierul: Eu, fiinţa superioară…
Omul(încrezator): Da, eu, fiinţa superioară!
Inima: Tu, cel sensibil la frumuseţea florilor…
Omul(visător): Da, eu,sensibilul…ba nu,(revenind) sensibilitatea e o tragedie, în fine…
Creierul: Tu, intelectul în persoană…
Omul: Da, eu,intelectul impersonal…
Inima: Tu, iubitorul tuturor fiinţelor…
Omul: Da, eu,cel care iubesc…ba nu…că nimeni nu te iubeşte, în fine…
Creierul: Tu, prostul şi ipocritul de odinioară…
Omul: Da, eu, prostul şi ipocritul de acum…cum?(se repede spre el ca un sălbatec) ce-ai spus?!
Creierul(înfricoşat):Eu n-am spus nimic!-către Inimă-am spus eu ceva?
Inima(catre Creier):Nu , n-ai spus nimic-apoi către Om-nu , n-a spus nimic!
Creierul(mai liniştit):Vezi, n-am spus nimic!
Omul(cu o jumătate de umanitate):Bine, dacă zici tu că n-ai spus nimic. Şi … ,se învârte în jurul celor doi până îşi termină replica, de ce aţi venit în vizită la mine, neînsemnatul! …?
Creierul: Am venit aici…am venit aici…am venit aici- începe să se învartă de colo-colo dialogând cu sine- oare de ce am venit aici?
Inima(sărind în ajutorul Creierului): Am venit aici căci suntem ai tai, nu! Şi orice posesor de inimi şi de creier ar trebui să aibă o Inimă şi un Creier , logic şi normal şi total fără sens. Am venit să ne închinăm ţie, tatăl tuturor creierelor şi inimilor…
Omul: Da, vă urez un “bun-venit!” călduros; deşi m-aţi întrerupt din prezentarea mea extraordinară, vă iert şi vă ofer două locuri în sală, chiar în primul rând, poftiţi…(arată elegant spre sală, unde nu mai e nici un loc liber).
Inima se îndreaptă spre acele invizibilităţi, şi când să coboare de pe scenă, Creierul preia cuvântul din îndrăzneala Omului :
Creierul: stai uşurel Inimă, nu te avânta, chibzuieşte, analizează, concluzionează şi apoi pune întrebarea “Ce loc Domne’ că e totul ocupat. Vom fi noi chiori, dar nici în halul ăsta n-am ajuns, să umblăm pe pereţi verzi după cai verzi!”. (în timp ce Inima se întoarce lângă cei doi) Ai înţeles?, se gândeşte puţin… (cu capu-n nori) Adică parcă aşa era replica- se duce gânditor şi nelămurit , ieşind din scenă cu bolboroseli bine articulate- hei, vreau să mai văd şi eu scenariul încă o dată! M-aţi auzit? Vreau şi eu un scenariu, că de ăsta nu mai sunt sigur…
Inima(cu faţa spre public): Da, deşi sunt nelămurită, mai era un loc în al doilea rând?! Mai aşteptăm un pic şi poate se eliberează pe primul…
Omul: Nu e adevarat! Nu există aşa ceva, în ventriculele tale şi-n celelalte două cămăruţe, zace un simţământ adânc format prin fenomenul de “Fata Morgana”, adică vezi ce nu vezi. Eu v-am pus la-ncercare să văd dacă sunteţi ai mei. Şi iată că sunteţi, indecisele mele etichete…
Inima: Da, vezi că pă mine nu prea mă duce artera uneori, şi am o tensiune…ceva de speriat!
Omul: Fă exerciţii de bifurcare a două drumuri, că o să te-ajute îţi spun eu din proprie experienţă şi iniţiativă…da’ ce spuseşi?
Inima: Eu? N-am spus nimic, doar că vroiam să te-ntreb ce-I fata aia morgana?
Şi iată că apare şi al treilea pas, Ipocrizia:
Ipocrizia(merge ţanţos, schimonosindu-se în ritm de marş milităresc): Iată că vin, iată că vin, eu sunt…
Se opreşte în timp ce-I este furată replica:
Omul şi Inima(surprinşi): Cine eşti?
Ipocrizia: Sunt Ipocrizia, provenită din rădăcini antice şi de demult ale Prostiei, sunt Sora Geamănă cu Făţărnicia, sunt ţărână din Creier, şi-am venit să-ţi explic(se explicitează orientativ , acum, spre Inimă) draga mea, ce este de fapt când nu este “Fata Morgana”:
Deci, “Fata Morgana” este o inexistenţă a lu’ “Fata Morgană”, care este o aluzie optică, provenită că din cauza caldurii are omul nişte vizuini în creier, şi-apoi palpitaţiuni la inimă, căci, aşadar şi prin urmare concluzia este că s-a-ndrăgostit, de fata morgana, numa’ că creierul se dezmeticeşte, dacă nu moare de sete, şi-apoi are inima o ruptură pe corp deschis în închizătura, că de , a avut şi ea o dezamăgire în … of, Doamne! Cum îi spune c-am uitat, am un platfus, sau un lipsus, cum vreţi să-I spuneţi, că în lipsă de platfus puteţi să-I spuneţi şi lipsus….(îşi revine)….ah! Da! Asta era! Dragoste! Şi precum spuneam : că inima a avut şi ea o dezamăgire în dragoste, şi că fiind aşa de solidară, într-o viaţă atât de ostilă şi glaciară, ea se îmbibă şi pleacă departe, numa’ că nu vede că la colţul următor o s-o aştepte “Fata Morgană”. Ştii, asta ie toată definitoriul “Fetei Morgana”, o “Fată Morgană” care aşteaptă inimi care se-nvârt în pătrate cu colţuri d-astea…ai înţeles!
Inima(deoparte de urechile celorlalţi): Ce-o fi vrut să spună?
Inima(către Ipocrizie derivată din Prostie): Da perfect! Deşi, n-a avut cuprins, am înţeles totul, mai puţin începutul şi finalul! Eşti mulţumită?
Ipocrizia: Da, cum să nu, foarte fericită!
Ipocrizia(deoparte de urechile celorlalţi): Ce-o fi înţeles nu ştiu, dar…în fine!
Apare creierul, cu o hârtie goală în mână:
Creierul: Uitaţi aici, am avut dreptate, replica nu era bună! Vedeţi!?
O arată Inimii şi în special Omului, aceştia aprobând:
Omul: Da, ai avut perfectă dreptate!
Inima: Dacă aşa spui tu! Din iubirea de seamăn sunt de acord cu tine!
Creierul: Da, sunt mândru c-am avut dreptate. Aşa c-am fost la scenarist şi I-am zis s-o schimbe şi…
Omul: Şi…?
Inima: Şi…?
Creierul(cu o mulţumire de sine peste măsură de zâmbitoare): Şi-a schimbat-o!(o arată publicului, foaia, pe ambele părti şi-apoi o mototoleşte şi-o aruncă undeva pe scenă). Pa-pa! Aurevoire!
Vine Telefonul, agăţat de telegraf:
Telefonul: Ţrrrrrrrr! Ţrrrrrrrrrrrr!
Un moment de linişte…
Telefonul:Ţrrrrrrrrrrr!Ţrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr-prelung. Hei oameni buni, voi nu vedeţi că sună telefonu’! Răspundeţi o dată, că am răguşit!
Omul: Eu nu răspund! O fi de la întreţinere, că n-am plătit sala pentru prezentare din ’00
Creierul: Nici eu! S-o fi răzgândit scenaristul.
Inima: Eu nici atât! Mi-e frică să nu dezamăgesc din nou pe cineva în dragoste!
Ipocrizia: Eu, care nu răspund defel la telefoanele altora, voi raspunde!
Răspunde, adică scoate un mobil din buzunar şi…
Ipocrizia: Alo!…da…hhhmmm…am înţeles….să traiţi…… Omule! Pe tine te caută. Ia poftim!
Omul ia mobilul şi-l închide, apoi îl pune în buzunar.
Telefonul pleacă…tip-til.
Omul: Da, ştiu ce-am de făcut! Am ascultat pe la urechile altora vestea cea rea!…(Omul are un comportament grav) Haideţi copiii mei să mergem! Vremea noastră a sosit! Dar, mai întâi să ne rugăm!
Cei patru se-aşează în genunchi, în poziţie de rugat:
În cor, dacă se poate…
Mentalitatea nostră cea de toate zilele, dă-ne nouă astăzi pentru mâine ce n-am avut ieri :(Inima doar) dragoste să iubim duşmanii şi pe toţi cei care ne cer ajutorul spiritual, (Creierul) şi multe bilete câştigătoare la loto, dar şi înţelepciune multă, (Ipocrizia) da, înţelepciune multă, da’ nu prea multă că strică; şi cu ajutorul ăla(uitându-se spre Inimă) să fie doar spiritual, că costă mai puţin, (Omul) şi toate astea la un loc ; aşa să ne ajute destinul pe care ar trebui să ni-l facem noi, lenea-i prea mare…( din nou în cor) Amin!
În numele căinţei şi-al dreptăţii, şi-al îmbogăţirii. Amin!
Omul: Haideţi ca ne-a sosit ceasul!
Omul iese prin dreapta, urmându-l Creierul, Ipocrizia şi apoi Inima. Povestitorul se ridică de pe scaun, se uită lung după ei şi apoi:
Povestitorul: Of, bine c-au şterpelit-o, că mă plictisisem de ei, m-am săturat de-atâtea duble.
Stând cu spatele spre intrarea din stânga se întoarce şi ce vede, Inima revenise, singură, şi se holba la el:
Inima: Da’, eu nu vreu să plec! Îmi place aici, la prezentarea Omului!
Povestitorul: Cum, n-ai plecat? Marş acasă, să nu te mai văd!
Inima începe să plângă şi fuge pe unde venise.
Povestitorul: Şi-acum să-mi citesc ziarul de mâine; sunt primul care citeşte ziarul, căci aşa sunt la curent cu toate cele din ţară, unele înainte chiar să se-ntâmple.
Ia un ziar şi se-apucă de citit, aşezându-se pe scaun, picior peste picior:
Ziarul “Adevărul de ieri descoperit azi şi uitat pentru mâine”. Pagina 13, pagina de ştiri nocturne vă prezintă în avampremieră, o ştire uluitoare difuzată şi pe alte 2 posturi de televiziune:”Omul, animal social, s-a prefăcut în trestie gânditoare şi s-a strecurat printre gratiile “Grădinii Sociologige”, împreună cu Inima, Creierul, Ipocrizia şi altele, parazitând toate stadiile de dezvoltare cu vânzări de frigidere la Polul Nord, şi prezentări scenice înşelătoare, în profunzii ochi ai spectatorilor. Numai că etichetele mai sus numite au fost scoase din uz, fiind neînţeles de primitive în comportament, ba văd, ba nu văd, ba una zice ca să nu zică cealaltă, în sfârşit un total nonsens, şi astfel termenul de valabilitate al Omului s-a terminat. Gata! Omul a expirat!
Povestitorul: Oh! Nu se poate!(se aproprie de “parc”)Ce frumos eşti!(şi-l calcă în picioare) Na! că numai vina ta a fost!
Se linişteste, aruncă ziarul , ia hartia goală aruncată de creier, o desface….
Povestitorul: Vrea cineva să mai dea o dublă! Nu mai vrea nimeni să mai dea o dublă! Asta nu mai e bună! Mă duc la scenarist s-o înlocuiască!
Ne mai vedem, noi oamenilor, la prezentări din astea, ca slava Mentalităţii, animale sociale sunt destule!
Iese…
[Cortina cade …daca nu cumva a adormit]
22 noiembrie, 2007
Citat de zi noua
Suna sirenele si ne-am spalat de apa noua.
Mda, sunt potrivnic, confuz si momentan, din cate imi pot da seama, iresponsabil.
Am trecut pe langa atatea maini intinse ... am luat ... am dat ... am cucerit ... si cred ca ... am si sperat.
Iubesc, Urasc, Meditez la cat de catar pot fi uneori si mai ales la cate pietre sparte imi arunc in cale ... din gura-afar'
Voi nu v-ati saturat!?
Principii incalcate, minciuni, tragedii, om, nevroza, paralelism ...
Daca da, dati-mi un email si spuneti-mi de ce v-ati saturat!
Mda, sunt potrivnic, confuz si momentan, din cate imi pot da seama, iresponsabil.
Am trecut pe langa atatea maini intinse ... am luat ... am dat ... am cucerit ... si cred ca ... am si sperat.
Iubesc, Urasc, Meditez la cat de catar pot fi uneori si mai ales la cate pietre sparte imi arunc in cale ... din gura-afar'
Voi nu v-ati saturat!?
Principii incalcate, minciuni, tragedii, om, nevroza, paralelism ...
Daca da, dati-mi un email si spuneti-mi de ce v-ati saturat!
21 noiembrie, 2007
Se anunta greva!
hai cu mine,
sa zburam peste scari.
sa ne rotunjim picioarele,
si sa aprindem inima
cu torte de chihlimbar.
hai cu mine,
sa ne spunem pe nume,
si sa ne sprijinim de luna.
hai sa scoatem fumuri pe gura.
hai,
cu mine;
sa trezim ochii spre
zidurile,
cele cu mainile intinse.
sa zburam peste scari.
sa ne rotunjim picioarele,
si sa aprindem inima
cu torte de chihlimbar.
hai cu mine,
sa ne spunem pe nume,
si sa ne sprijinim de luna.
hai sa scoatem fumuri pe gura.
hai,
cu mine;
sa trezim ochii spre
zidurile,
cele cu mainile intinse.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)