Spasme in timp si spatiu

toti cei cu privirile in pamant
renasc intrebarile
si se dau cu ele de pereti.

toti cei fara de priviri
nasc raspunsurile
si le strivesc de podea.

toti cei cu urechile peste ceruri
respira aerul greu din plamani
si-l revarsa peste ape.

toti cei cu timpanele insangerate
se-n-tampla sa moara sufocati
si se zbat pana ce baltesc
pamantul.

privirile staruie ...si
...ei nu se mai ridica.

Dealul lui Iacov .... 27 martie, 2004.

-Si cu toate ca am urcat sa vad cerul mai deaproape, nu era nimic de vazut: totul se vazuse inaintea mea sau pur si simplu nu era de vazut.

m-a chinuit acest cosmar nopti intregi, dragul meu Merveille, si macar de n-as fi carat pana acolo, unde nimeni n-a ajuns vreodata incarcat cu ceva- lenea era deja destul de grea- si pacostea aia de inima. Si ma trezeam asudat din tampla in tampla, urland in atotputernicul intuneric, de alarmam toata casa. Vecinii se mutasera toti de partea cealalta a dealului, sa nu ma mai auda oracaind noapte dupa noapte. Langa mine n-a mai ramas decat domnul Ravisse, majordomul, si Domnisoara Douli, doica tineretilor mele, de care n-am scapat nici acum; slava Celui de Sus ca n-am ramas gol, doar in izmenele alea ieftine pe care le-am primit de ziua “Celor Uitati”!

Am chemat vrajitori si babe din vagauni stiute doar de melcii aia de preoti ai Vitraliului , sa ma vindece de nepotrivirea iluziei in care m-am mocirlit. In zadar, dragul meu Merveille, in zadarnic destin am calcat fara sa stiu, si ca sa vezi, m-am uitat intr-o zi in oglinda si mi-am soptit incet, la ureche, sa nu ma auda nimeni: “Stii ce, domnule, cred c-a inceput sa-ti placa; da!, da!, iti place la nebunie durerea asta de vis. Tot inainte si la mai mare, domnul meu! Tot inainte!” . Atunci mi-am dat seama ca sunt dependent de durere si ca, in felul acesta, n-o sa scap niciodata de ea. Macar de-as putea sa capitulez! Sa ies din transeele vietii, cu inima plina de curaj , sa infrunt tancurile si gloantele suierand pe deasupra cheliei mele , sa ma invart in ritm de vals vienez si sa trec printre valurile neintrerupte de sarma ghimpata, sa intrec vantul ce bate amenintator dinspre tunuri, sa infrunt frica din ochii mortilor- toti se zbat, toti ma aclama, impreunandu-si palmele, cei care inca mai au maini, si urland, cei care inca mai au cap: “Tot inainte, domnul meu! Tot inainte!”-si-apoi sa cad fulgerator in noroi, cotropit de muste si plans pana la mai putin de treizeci la suta din apa corpului meu, sa cad. M-am impiedicat de-un ciot, un ciot din care se arunca persuasiv cuvinte si vorbe de lauda: “Esti singur, domnul meu! Esti singur!Tot inainte!”. Si macar de n-ar fi doar asta, ma mananca pielea

ingrozitor!, mi-a cumparat Domnisoara Douli niste unguent de la drogheria de dupa deal, dar nimic, ma mananca pielea ingrozitor!, de am inceput sa mi-o indepartez, milimetru cu milimetru, s-o jupoi si-apoi s-o arunc la gropa de gunoi de dupa deal, duhoarea ei a ajuns pana la vecini si-au murit cu totii- na!, sa nu mai plecati!

A, si sa nu uit, inainte sa adorm aseara pe patul meu din catifea, am atipit, gandindu-ma la ziua de dupa, si m-am trezit cerandu-mi scuze pentru ceva ce n-am facut ; problema ca mi-era teama de ce-am facut, desi totul era cat se poate de simplu, m-a facut de ras, si mi-am dat seama: nu mai stiu cine sunt si ce vreau, ma simt inutil si…penibil- rad si sperietorile de mine; vorba vine, ca nici d-alea nu mai am, m-au napadit corbii.

In fine, m-am facut util, ca sa pot supravietui, acum nu stiu exact pentru cine, pentru mine sau pentru ceilalti, si-am inceput sa ard lemne pe foc si hartii de cuvinte pocite in limba mea, si lemnele au ars si cuvantul meu s-a uitat, nu mi-a mai ramas decat o pata de caldura ce s-a lipit de geam, vrea sa se lafaie in frig; si ploaia curge si ea picaturi de amar, gangurind in vorbe dulci privirea de langa salcie, sunt atat de minunati ochii aceia….printre ei cad frunze si-n amurg se prind, una cate una-e toamna. Ma intreb si-acum de ce n-am putut sa-I privesc si sa le spun cat ii iubesc. Maine salcia va plange si ea, si ploaia va duce pe margini de rau, frunze moarte de dor, si totul va fi ca inainte, decat ca ochii nu mai sunt, mi-au uitat cuvantul, si-au zburat purtati de vant in locuri ascunse de visul meu geologic.

Nu mai pot, dragul meu Merveille, nu mai pot, sunt pe margine; stau impietrit si-mi fac planul de bataie: cati metri sunt pana jos, cate stanci periculos de zdrobitoare si cate secunde de chin pana la sfarsit, pana cand nu se va mai auzi suflul acela respingator si molipsitor. Voi trece pe langa el, si staruinta mea in ochii lui va dura doar o clipa, o singura data voi clipi, caci o singura data I-a fost indeajuns si lui sa dea viata mortii mele.Dar asta nu e tot !

Si vreau sa dansez si sa cant la vioara, oh!, cat mi-am dorit sa cant la vioara! Dar lumea asta, dragul meu Merveille, vezi tu, lumea asta nu ma lasa sa respir, imi arunca tone de vid in plamani, fara sa ma intrebe, si-mi vine sa strig, si nici cosmarul ala nu ma mai lasa in pace ; de salcie am uitat sau cel putin incerc, deja ochii de sub copaci nu mi se mai par interesanti, ci mai degraba obiecte statice ce par sa se miste atunci cand bate vantul, dar pana cand, dragul meu Merveille, pana cand vor mai aplauda mortii, iar cioturile de care ma impiedic mereu , voi suporta.

Si imi bat mereu la usa, si geamurile le gasesc zdrobite in fiecare dimineata, acoperisul urla de gauri aruncate in existenta fara de sens, si stau mereu cate trei ceasuri si ma intreb pe marginea lacului, langa pomul meu de salcie, oare ce am gresit, lor , mie…

Dar de unde vin, dragul meu Merveille, de unde vin si de unde pleaca, caci valea-I goala, s-au mutat toti dupa deal, si toti urca si coboara si apoi urca si din nou coboara…

Si oare nu urci ca sa cobori, si invers, caci altfel nu s-ar numi urcat si coborat; am obosit, dragul meu Merveille, si pulsul imi creste pana va exploda, ma doare cumplit durerea!

Sa ma lase Dumnezeului in pace!(catre fereastra)ati auzit, lasati-ma in pace!

[..]

O salcie mare … se-nalta majestuos langa lacul de sticla din Vale, si pomii urla si suspina, a venit toamna. Totul pare bizar; asa si este, caci soarele apune inainte sa rasara, iar pasarile migratoare, impaiate cu sticla, stau agatate de crengi uscate, au uitat sa plece. Au stat ceasurile. Doar vantul mai vantura linistea, ca sa-I dea sens.

Locuitorii din Vale sunt niste oameni pasnici, un singur razboi, o singura revolutie, o singura pace. Acum fiecare isi vede de viata lui, nu cunosc temeri si nici razvratire. Cum sa spun ca sunt…pasnici;… da! acesta este cuvantul potrivit: pasnici. In fiecare duminica dimineata , ca si orice bun credincios, se duc la Biserica Vitraliului, aflata la inceputurile Dealului, acolo gasesc ei impacare . Sunt bune gazde pentru orice oaspete venit de dupa deal; un prieten de-al meu s-a ratacit pe-acolo intr-o zi, si acesti pasnici I-au dat paine, apa si adapost pentru cate zile va vrea sa ramana pe-acolo. Din pacate n-a putut sta decat o clipa, isi uitase cheile de la masina, acasa. Oare cand si-o fi luat-o? Oare si-o fi luat-o candva? In sfarsit, cam asa stau lucrurile pe-acolo, in Vale. Si de-ar fi avut apa potabila ar fi fost si mai bine, m-am saturat sa ma duc la distilerie sa ma adap!

[..]

ieri dimineata, adica in vinerea sangerie, s-a mai dus un locuitor din vale, caci asa mor pasnicii, ducandu-se sa se primeneasca cu apa din lac. Si se arunca , uimiti de privelistea ce se-ascunde reflectata in sticla, si se taie, si sangele curge, si crapatura se acopera de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Era unchiul Geofriq, pescar batran din Marea Vie, nu era unchiul cuiva dar asa I se spunea, unchiul. Si jale a fost pana la 3. Domnul tocmai se plimba prin parc, pe langa mosia sa, scosese Trandafirul la aer, daca-ti sti ce frumos miroase. Si doar o adiere de vant mai clipocea apa din cand in cand; se-auzea linistea cantand armonios caci muzica sferelor s-a coborat in cel de-al cincilea inel.

Este singur in parc, Trandafirul doarme impaciuitor la pieptul sau, soarele era. Si deodata tipat teluric se-aude in departare. Constiinta Domnului alearga impreuna cu el spre locul cu pricina. Si ce sa vezi, nimic. De abia s-a facut lumina, esarfa unchiului se zbate pe sticla batuta de vant in toate directiile. Era a tatalui Domnului, I-o daduse lui Geofriq pentru gandurile aduse Vaii, si acesta o purta cu sfintenie in fiecare zi. Dar de ce nu s-a dus si esarfa cu el ? ba s-a dus: si tarana se scurge de pe maluri si pe sticla se topeste acoperind-o. Vazandu-se pus in fata acestor fapte , Domnul nu capituleaza, se uita adanc si lacom spre orizont exclamand: “Pacea sa-l ierte!”.

Si a plecat, si el si constiinta si tot, lasand in urma atentia celorlalti care au descoperit la randul lor drama unchiului Geofriq.

[..]

inmormantarea a avut loc in Cimitir, fara nume, fara timp, fara loc in lume.

A durat treisprezece ore intregi, nici mai mult nici mai putin-

, pana ce cuvantul sau a incetat sa mai arda in visul de pe deal. Si preotii Vitraliului si-au luat ramas bun de la el, si toti pasnicii l-au plans pana la 3. Apoi Pacea i-a iertat si s-a dus fiecare la casele lor.

Domnul n-a putut sa doarma toata noaptea, a avut vise si nenorociri in suflet, l-a cuprins spaima celula cu celula, si nu era din cauza unchiului…

Domnul zicea :

-nu vrea, nu vreau, nimeni nu vrea-oh ! pecetea s-a scurs, i-au dat foc…

-foc, foc… ! foc si strigate se-aud pe campul de flori, mormintele se ridica pe deal, aduceti apa, apaaaaa !

-si sticla s-a spart, si-acolo cadavre si alte vise ce plutesc aiurea in mine ; si totul este atat de frumos, eu sunt cel care a pangarit minunea !

-aduceti apaaaa !Doamne, cat mi-e de sete !ardeeeeee….

-mi s-au dat toate sa le-ncerc, mi s-a dat sa tin in mana osanda…

-ba nu ! Asta nu e osanda, asta este dans, dansul meu si-al tuturor, joc de cuvant pe pagina goala…

-stai ca vine , cineva sa ma scrie

-stiu, dar trece pe langa tine

-si mana se-n-tinde

-stiu, te cuprinde

-si totul se-nlantuie

-stiu, se cutremura

-mi-e atat de cald, ma sufoc

-stiu, te-a mototolit

-stiu, ma-nghitit-

-stii, n-are rost

-ba da , dar…

aaaaaaaaaaaaaaaa … !

-gata, m-am trezit !

-gata, te-ai trezit !

-Domnule Ravisse, domnule Ravisse !

apoi ia repede un clopotel ascuns intr-unul din sertarele atasate acoperisului si incepe sa dea cu el de pereti.

-Domnule Ravisseeeeeeeeeeeeeeee !

-Imediat Domnule-spune Ravisse pe un ton cat se poate de calm…

majordomul vine si se aseaza pe fotoliu, isi aprinde un trabuc de pe biroul Domnului si-ncepe să fumege linistit, asteptand cuvintele stapanului.

Domnul se ridica din pat , isi ia halatul de pe scaun, tine intotdeauna un scaun langa pat, si-apoi se indreapta spre baie.

Isi masoara pasii in silabe, tarandu-si trupul in fata oglinzii. Da frau liber robinetului, dar nu curge nimic :

Domnul : Ravisse, ai platit factura ?

Ravisse : Nu, Domnule. Nu mai avem bani-mai trage un fum-si pe langa asta au secat si apele…

Domnul isi ridica privirea si-o atinteste in oglinda de parca cine stie ce minune l-a hipnotizat. Chibzuieste o secunda , si-apoi isi ridica si mainile de sub teava ruginita si le azvarle in reflectie.Le trage inapoi spre el , si le priveste taios in taieturi.Pielea se rupe cu dor , un mal de celalalt, si aduce la lumina sange, care, tasnind in belsug, este aruncat pe fata, s-o curete de patimile somnului.

Domnul sopteste oglinzii : A izvorat inca o data privirea in mainile de lut…

Inspira adanc si clipeste [..] o data.

Domnul : Ravisse, mi-aduci micul dejun afara, langa lac.

Ravisse : Prea bine Domnule, se ridica, stinge trabucul si pleaca.

Ia prosopul cu o mana, iar cu cealalta inchide robinetul. Iese din baie, isi da halatul jos, se imbraca si iese.

Afara totul este cat se poate de vara. Masa de sticla, de sub salcie , are scaune din lemn asezate concentric 6 cate 6 ,de la mare la mic, cate un loc pentru fiecare la masa Domnului.

Scaun, masa, un ziar, si umbra unei salcii ce bate razlet pe deasupra sticlei.Un Domn, Domnul, asezat eschivator, departe de salcie.Ziarul de astazi e gol, de o parte, de alta, la Rubrica din Spate doar un cuvant : soapta. Domnul scoate din buzunar o pereche de manusi, cele de dimineata, le pune si apoi incepe sa rasfoiasca ziarul de dimineata, in timp ce Ravisse ii aduce gustarea de dimineata.

-Prima stire, de dimineata[..] goala ?

-A doua stire, de dimineata[..] goala… da’ nu se poate !

rasfoieste tot ziarul, din goliciune in goliciune ; dupa ce citeste ultima pagina, arunca matinalul cat colo pe lac, remarcand mai apoi cu stupefactie :

-Cata goliciune !?!

soarbe-n adiere de vant rar dar plin de taisul lacului de sticla, o cafea.O sorbitura, doua , trei ;la a patra se opreste si o arunca la radacina salciei :

-Amara ?

-Da, Domnule, e amara.

-E amara Ravisse, mai amara de atat nu se poate, si din toate cele amare pe-astea mi-ai dat-o ?!exclama Domnul furios.

-Asta este Domnule, nu mai avem zahar, e gol si bolul in care-l tineam-Ravisse de undeva , ascuns privirii.