Pagini

20 decembrie, 2007

Susamaji (Haiku)

Rândunici în zbor -
Stejarului muribund
Îi cad frunzele.

Ryūtō (Haiku)

Peştii se ascund
Sub umbrele frunzelor -
Clipoceli în iaz.

09 decembrie, 2007

Suprareal (Haiku)

Vântul suflă lin -
Tremură flori pe câmpul
Violet aprins.

05 decembrie, 2007

Gol.Punct.Si.Virgula.


Translucid, cu punerea sangelui in miscare ma agat de senzatii noi.
Am uitat sa iubesc de dimineata ... si-am ramas cu gust amar ... pe talpi.
M-am spalat de-atatea ori...si-a ramas acolo.
Mi-am uitat ochelarii de citi chipuri in oglinda ... imi aud tacerea departe ...
gafaie la umbra unui cocostarc , cu oglinda in zambet, tacerea ;...; cocostarcul, ce are ciocul in apa si ucide pesti, e mare, fioros si are barba.
Are ochi bulbucati si gandeste penetrant...are piciorul ridicat...penele frante si dintii tociti ... am impresia ca are si tartru...de-atatia pesti morti...care, intamplator...il urmeaza; da! plutesc mortii pe langa el, au grija doar sa nu cumva sa traga cineva apa la buda, sunt multe canalizari prin zona ... sa previna inundatiile.
Daca s-ar si mudari...e de-ajuns ca sunt morti si umbla dupa un cocostarc cu barba.

Acelasi spectator uitmit, acelasi trup sadit printre oameni, cu piciorul saltat,
sa nu cumva sa omor pestii ... cu gustul amar de pe talpa.

30 noiembrie, 2007

by Christophe Huet

Tsumetashi (Haiku)

Cerul limpede -
Stinge lumina, te rog,
Aş vrea să adorm.

Yoka (Haiku)

Floare de cireş -
În părul tău se deschid
Muguri delicaţi.

Crepuscul (Haiku)

Zboară licurici -
Văzduhul croşetează
Negura nopţii.

Ready for extinction. Sunt deliberat!

Consimtamant de multi-stare profunda.
Asta am simtit, un alfabet intreg pe spinarea-mi batatorita si-un
ultim suflu ... ramas la colt de incertitudine.
Nu cuprind totul si asta ma seaca de puteri.
Si ce-i mai rau e ca raman dator pretutindeni.
Astazi ma simt in stare sa iubesc pe toti.
Maine, macar sa mai respir.

Sunt obscur.
Nu-mi place sa urlu ... am prea multe grajduri de curatat.
Si ma murdaresc, si sunt pudic , si nu sunt bun la matematica.
2 X 2 face 4.
Iata c-am spus-o.
Adeseori, starea benigna in care ma aspir cu trufie nu-mi spune nimic,
decat ca trebuie sa urmaresc timpul.

Gangur slava si dau cu piciorul in conserve zornaitoare.
I-am dat odat' un zambet unui cersator, si m-am gandit ca poate s-a incalzit cu el pentru o clipa.

Arunca-te pe un stalp cu becul impopotonat sus pe el, si inchide-l cu pleoapele.
La mine functioneaza ... recunosc, n-o sa ramana cicatrice.

Hmmmm ... oare pe Soare as putea?!

23 noiembrie, 2007

Staticus

pentru semnele ramase pe zid,
ma resemnez in rit ciudat
pe-o ranceda taratura din lemn.

rup hainele de pe jos si sfasii
candelabrele aspre de pe ceruri.
farmat in spasme de praf,
scapar crapaturile de pe jos.

suprem refugiu mi-am adus in dar
si-acum ii zambesc nepasator.
inca se mai sterg grasimile din var,
am totul sus si jos. Amin! si mor!

Slobod de gura

Titlu: Slobod de gura


Fecioara, ti-a murit soldatul.
I-ai vesmant de groapa,
Ca na-i de unde altu'.
Si pune-i si-un sarut
Pe musteata-i ramasa,
Sa-i tina dor de duca,
Sa-i tina rost pe fata.

Se ducea lumea de rapa
si eu stau nepasator cu sanu-n maini.
cu mainile la piept ce-i drept,
dar nu al meu, si nici al altuia.
cu mainile crusis saltate,
dara fara rand si fara palme.

Si te strig pe nume,
Sa te-aduc acasa.

Fecioara, imbratiseaza-mi gatul
Si arde lemn cu lemn tot jiltul,
Pe care-mi sta sprijinita mandria.
Vâra mainile-napoi pe ganduri,
Si cauta-mi gura sa-ti pui sarutul.

Supraponderal

imi droghez venele de cand eram copil de tata
imi cantaream mainile ingrozite si murdare
in tarana uscata, cautand gauri ce duc
de partea cealalta a pamantului.

nu cutez sa ma gandesc la ce va urma
o stiu deja, iar degetul pervers
din gura mea, din sangele meu,
cel care-mi ascunde tristetea
de o parte si de alta a sevrajului
arata el cutezator spre mine.

ma-nspaimanta fiorii, ei, aceeasi
pe care-i cunosc deja ...
cenusiul oare sa fie enigma
atotstiutoare ...

ascult inima si pun simturile
pe orice misca ...
le simt vibratia pana-n iad si-napoi
pana-n suflet si de-aici iarasi in jos.

acum mi-as rupe ochii si pielea
si le-as punen fatza mea ...
sa le stiu acolo dara sa nu le simt,
doara sa le aud ... sa le aud
cantarindu-mi nepotrivirea...

deplang seninatati ascunse
printre gratii putedre de beton

mi-a degerat glasul...rapus
de propria-i recidiva.

Aria

cu mainile cuprinse de un nesat nepoticnit
plimb cuvinte grele prin mintea sleita
si ma intorc de fiecare data cu fata-n perete
sa-mi miros pacatele, le ador, le blestem
le uraSC...
IMI IUBESC VICIILE

si mirosul corpului asudat nu-mi da fiori
doar ma incanta, si arunc neputinta,mereu
de acelasi perete putrezit, rascolit
de amintiri umede, sarace, neputincioase.

ma tradeaza constiinta si ma duce in locul
in care sentinta se rupe in doua si...
si ma despica in doua, cu tot cu nesat,
am gura plina de tarana; respir greu
tone de ganganii de sub pamantul meu.

"presarate-mi sunt toate mormintele
cu sarutul picaturilor de truda;
si ma seaca pasiunea nemistuita,
imi ramane in gat, ca un nod gordian."

imi cutremur privirea la fiecare neincetata
parvenire sufleteasca
ce sa fac?
is un pungas nemiruit!

Brainlog

caci din veghe din noroi
urla, si se nasc hoarde,
iar bestii de ciumã din noi
viseaza murind strangulate !

o mana de lut ridica-se
in cer s-arunce cuvinte
ochiul arde perindu-se-
mana il roaga, si-l minte.

cuprins de cenusa alba
si moale
zboarã!
lasa rugina sa curga
peste ros si 'naltul
Pamantul, s-ajunga la
Ceruri...

Creationism si Evolutionism - scrisoarea unui analfabet

oare de ce toate femeile au acelasi gust, dara nu acel gust?

buna intrebare, dara raspunsul unde-i?

ce-nseamna evolutie, dara creatie?

oare a fost vreunul din termeni aparut inaintea celuilalt?

si daca da, de ce?

de ce am ales aceste intrebari, sau mai bine zis aceasta tema?

la prima vedere- bazaconii si mult zgomot pentru nimic?

poate ca o sa fie prima si ultima oara cand voi "discuta" pe aceasta tema, dar intrebarea persista?

m-am intrebat o noapte pentru ce exist?

sa creez?

sa evoluez?

sa creez intru evolutie?

sa evoluez intru creatie?

nu stiu si ... nu stiu daca voi afla raspunsul vreodata?

m-am asezat in camera si m-am gandit sa pictez, de ce?

erau peretii goi...

m-am asezat in alt colt si m-am gandit sa scriu, de ce?

nu intelegeam desenele...

m-am asezat intr-un alt colt si m-am gandit sa fotografiez, de ce?

ca sa tin in mana peretii cu tot cu desen si scris, ale mele toate...

se spune prin targ ca nemurirea va fi atinsa peste minim 100 ani...

un eminescu viu n-ar mai valora nimic, l-ar intrece altii cu ingratele lor perspicacitati...

am vrut sa visez, stiti, dara cum nimeni altcineva n-ar visa, un vis frumos si dulce de primavara

-nu se poate

si nu pentru c-ar fi toamna afara, e ploaie mereu cu picaturi mari si neascultatoare de cosmar...

iarasi bazaconii, ati zice -momentan n-am nimic in minte

am fost doar programat genetic sa tastez … astazi si nu maine

o prostie

chiar daca s-ar controla gena responsabila cu degradarea umana- soarele tot n-ar fi vesnic

fiii s-ar lupta cu parintii pentru supravietuire-involutia este imposibil de oprit

da, am fost programati genetic sa murim, si-apoi cineva sa traga o linie, s-adune echivalentele existentiale, vise, iluzii, sentimente, lut si mana ce-l invarte- o singura concluzie este suverana peste toate

din pacate n-o stiu…

dara daca este sa murim, pentru ce mai traim, cea mai mare intrebare a tuturor timpurilor- jenigma vietii.


Catharsis

tresar artistic pietrele hoinare
manate-n zori de-o muza-n nepasare,
iar dunele de nenoroc tot dorm
acoperite de zdreanta unui orb.

in gropi adanci de chihlimbar
zac nedospite jertfele mele.
balteste surd vesmantul de amar
si curge lin, ma-mbat cu ele!

ce-am dus, ce duc, tot aia mi-e
doar flori de lotus in spinare.
sunt biet drumar la drumu' mare
vand inimi seci, fara catare.

Durere de...taifas!

Decor: două frânturi din durerea mea stau la ....bârfa.(pe-ntuneric).Întuneric!

UNA parte din durerea mea se-aşează pe un scaun . Şi aşteaptă,… Aşteaptă…. Aşteaptă…

Una: Gata! încă una şi-atât. Mi-ajunge.Apa!(gâfâind) Fir-ar!, unde mi-e apa?

Bea apa dintr-o cupă aflată pe jos, lângă scaun.O pune la loc şi-apoi:

Una: Tăcere!(de-aici încolo va fi foarte calmă, rostind cuvintele rar şi de o seriozitate macabră)

Atemporal moment de liniste…

A DOUA parte din durerea mea se-aşeaza pe un alt scaun, spate în spate cu celălălt (în acelaşi întuneric). Şi aşteaptă… Aşteaptă…. Aşteaptă…

Una: Of…! Dac-ar fi cineva aici!? Of…! Dac-ar fi doar …

Una: Doar dac-ar fi… n-aş mai dispera de plictiseală! Mai erau cateva părti din durere, dar s-au părăsit!

A doua (vorbind cu umbra sa): Ţi-am spus să taci! Fir-ar sa fie! Nici aici n-am parte de linişte; am ajuns să vorbesc cu o umbră. Nici păcat … nici cainţă…

Iaraşi un moment de linişte…

Una: Da, ai dreptate! Şi mie mi se-ntâmplă la fel. Nu ştiu ce să mă mai fac. Îngrozitor, teribil de îngrozitor…

A doua: Dar, stai putin, eu n-am umbră-e întuneric beznă.

Se ridică de pe scaun şi se-aruncă bezmetică în beznă, zbierând:

A doua: Cine-I acolo? Pe Sfânta Fericire, cine-I acolo?

Una : Sunt eu!

A doua: Bine, m-am liniştit-se aşează din nou pe scaun-dar care eu?!

Se ridică …

Una: Eu, adică una parte din durere!

Se aşează…

A doua: Bine ca stiu cine esti, ca ma speriasem … !

Al doilea moment de linişte…

Una: De ce-ai venit aici ? Ce-ai păţit?

A doua: Păi stăi să vezi! Mă plimbam pe strada cu numarul meu şi-aud petrecând de zori două propoziţii:

Imagine de context(două propoziţii, ascunse de privirile durerii stau şi ele la taifas-muzică în surdină le acompaniază-“Marş funebru” de Punct d’Exclamation).

Una propoziţie: Ştiai că….

A doua propoziţie: Cum să nu , am auzit înaintea ta. Mi-a spus ştii tu cine…

Una propoziţie: Ba nu ştiu, spune-mi! Cine…

A doua propoziţie: E , Acela…

Una propoziţie: Aha!da! Acela…

Una propoziţie: Şi, ce spunea?…Acela…

A doua propoziţie: Spunea că…

Una propoziţie: Da! avea dreptate…Acela…

Una propoziţie (cu ea însăşi): Stai să vezi ce-o spune…când I-oi spune că…

A doua propoziţie(auzind-o): Cui o sa-I spui? Şi de ce?…mă rog.

Una propoziţie: E!ştii tu cui.Altcuiva! Şi asta pentru că….

Încheiere de context.

Una: Şi ce?

A doua: Păi…cum :”şi ce”? Am auzit că…

Una: N-ai auzit nimic!punct!

A doua(cu un oarecare aer de supunere): Dar, totuşi! Am auzit că…

Una: N-ai auzit absolut nimic! De la capăt…

A doua(enervata): Dar nu e adevărat. Eu, a doua durere, am auzit că…

Una: N-ai auzit nimic! Ai înţeles? De la capăt…

A doua: Aha! Deci vrei război. Bine!

Se ridică de pe scaun…

A doua(calmă şi sigură pe ea că va fi auzită): Eu, a doua durere, spun lumii întregi că…

Una(neinteresată): Nu te-aude nimeni.Doar de-atât eşti în stare?

A doua: Aha! Deci vrei să strig. Fie!

În aceeaşi poziţie…pregătindu-se.

A doua: Eu, a doua durere…(tace)

A doua: Nu, nu pot să strig.

Una: De la capăt…

A doua(strigând cu toată puterea): Eu, a doua durere, vreau să strig…

Una: Că n-ai auzit nimic.(în acest timp A doua durere se îndreapta spre scaun)Gata, ai strigat! Esti mulţumită? Ai strigat în gura mare un secret despre mine auzit de la două propoziţii!

A doua(aşezându-se calmă pe scaun, cu ochii pierduţi): Da, mă simt mai bine! Mult mai bine.

Una: Deci, n-ai auzit nimic!

A doua: Nu, nimic.

Una: Şi propoziţiile de pe stada ta,ce-I cu ele?

A doua: Ce propoziţii, ce stradă.Eu n-am decât un metru pătrat, iar acolo nu primesc pe nimeni, căci lucrurile s-ar vedea altfel, mai strâmtorate decât ceea ce se vede din orizontul meu.

Una: Şi de unde ştii că-I bun desenul din pătratul tău?

A doua: Pătratul meu e din cub pe care se aşeaza mereu pătrate din alte cuburi. Şi eu le rotesc, alegându-mi pătratul de-al meu, dar nu cercuri sau linii drepte, pătrate.

Una: Bine ai strigat în tăcere, ce-a de-A Doua Durere , vorbe ce-aruncă pătrate în cuburi şi s-alege pătratul , şi nu cercul sau linia dreaptă-arată cu degetul spre undeva , spre cubul durerii-gata , durere, poţi să te fericeşti!

Şi pleacă A doua durere undeva , spre strada unde-şi are pătratul.

Al treilea moment de liniste…

Una durere stă liniştită pe scaun. Soarbe zgomotos încă o dată din cupă.

Una: Nu mai am apă.

Una: Vreau apă!Pagină Goală, mai adu-mi o cupă de apă!

Pagina Goala: Doua cuvinte!

Una durere caută prin toate buzunarele, ridicându-se în picioare, două cuvinte, nu mai multe, două!(nu gaseşte decat o puzderie de gume pe care le aruncă în jurul sau)Şi nu gaseşte nimic si se aşează la loc la fel de calmă cum s-a ridicat.

Una, către Pagină: Las-o baltă. N-am nici măcar două cuvinte-nostalgica-şi câte aveam?!

Una: Lasă! Uite, mai am aici trei picaturi: una(şi-o dă pe gatul uscat), două(încă o data) şi trei(la fel).Gata, mi-ajunge!(pune cupa de-acolo de unde o ridicase).

Una: Pagină, adu-mi Creionul!

Şi Pagina intră de asta data cu goliciune cu tot, nu doar cu vocea, ţinând în mână Creionul, pe care-l aşează în scaunul rămas liber de la plecarea celei de-A doua durere.

Al patrulea moment de linişte…

Una: Ascult!

Creionul: Ştiu, am greşit, nu trebuia să scriu acele două propoziţii, dar mi-am dat seama prea târziu că am înţeles greşit mâna care mi-ai dat-o să mă scrie şi n-aveam gumă să le şterg.

Una: Mâna a fost a mea, ştiai?

Creionul(înşelator): Nu,dar sunt sigur că n-o să se mai repete. A fost ceva involuntar…

Una(sarcastic): Ca de obicei…

Creionul: Nu m-am gandit îndestul de bine atunci când le-am dat drumul pe stradă. Şi ele au vorbit între ele, că de, sunt propoziţii…

Una: Şi ştii că din astă cauză mi-a fost vărsată apa, şi-acum nu mai am nici macar două cuvinte, s-o răscumpăr, şi mi-e sete în continuu, şi sorb în continuu picăturile de pe sfârşitul sticle amare; ia cupa transparentă din nou în mână şi arată cu degetul spre fundul ei, unde nu mai e nimic; uite-le: una, două, trei…..M-ai văzut slabă, slabă în creion, slabă în cuvânt, şi ai scris propoziţiile cu mâna mea, acelea pe care tu le-ai aruncat în lume…

Creionul: Da, am scris, am greşit, iar acum o să şterg,o să şterg! Dacă o să-mi permiteţi…

Una: Mdaaaa!Uite aici, o gumă!şi-I aruncă departe de scaun o gumă.

Creionul se dă jos de pe scaun , şi în genunchi, caută pe podea, guma. O găseşte, se ridică şi strigă în şoapta în lume, îndreptându-se spre locul pe unde intrase:

Creionul: Mai am de scris două propoziţii,-surâzând demonic- în cerneală.

Una: Ce-ai spus?

Creionul: Nimic , Înălţimea Voastră Dureroasă, nimic grăitor ce merită scris în propoziţii, nimic n-am spus, căci dacă aş fi spus, aş fi spus mai întâi urechii celei pe care o folosiţi Luminaţia Voastră…(deoparte)dacă e cam surdă n-am ce să vă fac.

Una: Poftim?!

Creionul: Nimic, nimic! Doar vorbe goale …nimic altceva. Nu vă interesează!

Una: Bine, dacă spui tu…acum pleacă, lasă-mă să-mi adulmec picaturile!

Şi pleacă în lume, Creionul, să scrie propoziţii, una durere dupa alta.

Una: Pagină, fă-I Domnului Creion programare pentru înca doua propoziţii, n-o să se abţină, va sta iarăşi la taifas…

Se pune pe gânduri, în mâna dreaptă are o manuşă…o ridică la tâmplă şi spune parcă uimită: Tăcere!

Al cincilea moment de linişte…

Se ridică de pe scaun, la fel de calmă: se roteşte de trei ori în loc, numărând la fiecare rotaţie picăturile de apă.

Una: una…-se roteşte-, doua…-se roteşte-, trei…-pentru ultima oară se roteşte. Aproape nici nu mai simt diferenţa: apă, timp, infinit, absolut. Durerea este aceeaşi mereu, şi mereu mă întreb de ar mai avea sens dacş ar fi diferită. Şi ele, propoziţiile, şi el creionul pierd toate acestea doar ca să se lămurească pe ei înşisi că există; îşi revendică viaţa prin răstalmacirea mea…

Îşi pierd timpul stând la taifas despre nimicurile lor, şi ca să nu se plictisescă, mai prind propoziţii din zbor şi le scriu cu cerneală de alte mâini, ale lor să fie spălate; şi de n-ar fi doar asta…niciodata nu-şi dau seama de micimea lor, cât de mare este lumea. Iar eu stau cu mâinile în iertare, nu-mi permit să pierd ultimele picături rămase pe astfel de nimicuri, aş vrea tot paharul, dar nu se mai poate, am intrat în joc: trăiesc din cuvinte scrise de astfel de creione, sunt dependent de ele, de dureri, căci eu sunt Una din ele.Sunt prea blândă să le şterg cu mâna mea, propoziţiile, sau să rup creionul în două: îi las în pacea lor; n-am clipe decât să mă gândesc la cele 3 picaturi de apă(se aşează înapoi pe scaun-ia din nou cupa în mână ducand-o la gură)şi să le sorb, nostalgică la ce-ar fi putut fi paharul plin: una… doua… trei; ce vreţi! Îmi place să număr!

Pune cupa la loc.

Momentele se succed crescândă :

Al şaselea moment de linişte …

Al şaptelea moment de linişte…

Al optulea moment de linişte…

Al noulea moment de linişte…

Al zecelea moment de linişte…

Una: Pagină Albă, hai vino la taifas să scriem şi noi câteva propoziţii!

Pagina Albă intră şi se aşează pe scaun.

Pagina Albă: Iată-mă la raport…

Una: Gata! Înca una şi-atât. Mi-ajunge.(gâfâind)fir-ar, unde mi-e apa?

Bea apa din aceeaşi cupa aflată pe jos, lângă scaun.O pune la loc şi-apoi:

Una: Tăcere!

Una: Of…! Dac-ar fi cineva aici!? Of…!Dac-ar fi doar …

Una: Doar dac-ar fi… n-aş mai dispera de plictiseală! Mai erau câteva părti din durere, dar s-au părăsit!

Pagina Albă: Sunt eu aici!

Una: Auzi! Aş vrea să te-ntreb ceva? Să nu care cumva să-mi faci programare! Ai învaţat vreodată cât e lumea de mare?

Raspunsul vrea să pară evident:

Pagina Albă: Mare, cum adică mare?

Una: Mare, în timp şi spaţiu, în picături de infinit şi durere, în pluritate amorfă de conştienţe ce duce la morfitate singulară; mare, nu infinită, limitată-se poate, dacă vezi pasul doar de dinaintea pasului făcut de tine; oricum ceilalţi paşi nu-I poţi vedea dacă nu I-ai facut. Pe primul îl vezi doar prin faptul că te gândeşti să-l faci, doar să vrei să-l faci, doar să crezi în el.

Pagina Albă: Dar cu ceilalţi paşi nu se-ntâmplă acelaşi lucru?

Una: Ba da!dar trebuie şters infinitul deoarece toţi ce vor urma vor fi unul singur, iar la infinit nu te poţi gândi pentru că nu există, e nul; şi-atunci faptul că”te gândeşti la ceva nu poate deveni” “nu te gândeşti” chiar şi nimicul e ceva.”Obiectele” la care nu se poate ajunge nu pot fi definite, sunt nule.

Pagina Albă: Oare sunt?

Una-detaşată de ce a spus până acum:

Una: Nu ştiu? Am prins propoziţiile alergând bezmetice prin cap şi le-am scris. M-am gândit să stau la taifas scriind despre absolut.

Pagina Albă: Oare sunt?

Una: Nu ştiu? Am prins propoziţiile alergând bezmetice prin cap şi le-am scris. M-am gândit să stau la taifas scriind despre absolut.

Pagina Albă: Oare sunt?

Una: Nu ştiu? Am prins propoziţiile alergând bezmetice prin cap şi le-am scris. M-am gândit să stau la taifas scriind despre absolut.

Pagina Albă: Oare sunt?

……………………………..

întunericul se face şi mai întuneric.

Pic…pic…pic…

Omul-se prezinta

Candva inainte de 23 noiembrie, 2007

Decor: hârtii ce zboară aievea agăţate prin jur, pe care sunt scrise cu litere de-o şchioapă cele câteva etichete ale omului( “inimă”, “creier”……”ipocrizie”…etc.)

În rest nimic important, decât o faţă de clovn ce se-arată rânjind spinos de pe un scaun-acesta este Povestitorul, Prezentatorul…

Şi sa nu uit-ceva verde între care răsare o pancardă: “parc”.

Şi astfel strigă: “ACŢIUNE!”

Omul intră în scenă , mărşăluind cu faţa crispată de un zâmbet forţat. E îmbrăcat ilar de interesant, cu un joben, pe care scrie “scaun ”-e mai confortabil.

Se opreşte cu faţa pe langă el, spre ceilalţi, şi strigă:

Omul: Eu sunt omul şi-am venit din mine să m-arăt în tine, să mă cunoşti aşa cum nimeni nu mă cunoaşte.

Omul: Eu sunt fiinţa cu pretext superior, sunt copilul naiv, om în toată firea cu restricţiuni morale şi obligaţiuni sociale, sunt bătrânul de care timpul râde în cuvinte de-ale celorlalţi.

Nu vreau să par intelectual, dar prin chiar accepţiunea mea de fiinţă superioară sunt Eu, Omul, şi mă prezint!

Omul: Sunt inimă şi creier, sunt blând spirit ce se plimbă prin parc(arată cu mâna parcul) toata ziua iubind florile ce se nasc(are o floare în mână, o floare pe care o adulmecă…), -hmmmmm! ce frumos miroase- udându-le pe cele aproape de moarte, ocolindu-le pe toate din mersul meu uman, sa nu le calc în picioarele mele umane. Încerc să ajung la cele mai înalte trairi , să fiu drept şi bun, credincios păstrator al legilor cele scrise în virtuţi.

În acest timp vine o faţă care ţine în mâini o altă pancardă- pe aceasta scrie“Aproape!”. Se duce lângă Om, aproape de dorinţa acestuia de a-l cunoaşte, de a-l înţelege.

Omul: Mă înclin în faţa aproapelui şi-i cinstesc existenţa -îşi dă jobenul jos, aruncându-l înspre Aproape, acesta scapă pancarda şi-l prinde, jobenul, dezechilibrându-se şi căzând pe podea; din fericire pentru el, se ridică, se îndepartează şi pleacă, Omul se uită ciudat la Aproape şi continuă-, mă înclin…, se înclina.

Apoi, vrând să se îndrepte spre Povestitor, se aude în departare venind trei paşi care lovesc uşa puternic, de trei ori :

Uşa (care este invizibilă) se cutremură, iar zgomotele s-au aliniat lângă aceasta:

Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…

Inima(primul pas): E cineva…acasă?

Omul ,uimit de zgomote se aproprie de uşă, şi îşi îndreaptă urechea spre ele, şi ciocăne şi el…

Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…

Omul: Nu e nimeni…acasă!

Creierul(al doilea pas): Ia lasă-mă pe mine să-ncerc! şi bate şi el în uşă:

Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…

Creierul: Bine, bine! Atunci cine vorbeşte?

Omul ciocăne din nou:

Zgomotele(pe rând) :cioc… cioc… cioc…

Omul: Nimeni…nimeni?!(nici el nu mai ştie cine este)…Da’ voi cine sunteţi?

Creierul şi Inima bat în uşă la randul lor:

Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…

Creierul şi Inima: Noi suntem etichetele tale…

Omul le dă replica:

Zgomotele(pe rând) :cioc… cioc… cioc…

Omul: Şi ce scrie pe voi?

Istoria se repetă, de data aceasta ceilalţi doi:

Zgomotele(pe rând) : cioc… cioc… cioc…

Creierul şi Inima: S.C. Om S.A, preţ.: NON valoare, ingrediente: creier (Creierul face un pas înainte intrând în spaţiul Omului, a trecut de uşă), inima (Inima face acelaşi lucru, a trecut de uşă) şi…

Uşa dispare, luând în sine şi zgomotele de bătăi ale creierului şi ale inimii.

Omul: Cum îndrăzniţi să daţi aşa buzna peste mine, dezordonaţilor! Ce nătâng v-a educat oare, ce posesor nedemn vă posedă?

Creierul: Tu!

Omul: Eu?

Inima: Chiar tu!

Creierul(arătând spre Inima): Tu, în inima….

Inima(arătând spre Creier): Şi-n creier!

Omul:Eu?

Creierul: Eu, fiinţa superioară…

Omul(încrezator): Da, eu, fiinţa superioară!

Inima: Tu, cel sensibil la frumuseţea florilor…

Omul(visător): Da, eu,sensibilul…ba nu,(revenind) sensibilitatea e o tragedie, în fine…

Creierul: Tu, intelectul în persoană…

Omul: Da, eu,intelectul impersonal…

Inima: Tu, iubitorul tuturor fiinţelor…

Omul: Da, eu,cel care iubesc…ba nu…că nimeni nu te iubeşte, în fine…

Creierul: Tu, prostul şi ipocritul de odinioară…

Omul: Da, eu, prostul şi ipocritul de acum…cum?(se repede spre el ca un sălbatec) ce-ai spus?!

Creierul(înfricoşat):Eu n-am spus nimic!-către Inimă-am spus eu ceva?

Inima(catre Creier):Nu , n-ai spus nimic-apoi către Om-nu , n-a spus nimic!

Creierul(mai liniştit):Vezi, n-am spus nimic!

Omul(cu o jumătate de umanitate):Bine, dacă zici tu că n-ai spus nimic. Şi … ,se învârte în jurul celor doi până îşi termină replica, de ce aţi venit în vizită la mine, neînsemnatul! …?

Creierul: Am venit aici…am venit aici…am venit aici- începe să se învartă de colo-colo dialogând cu sine- oare de ce am venit aici?

Inima(sărind în ajutorul Creierului): Am venit aici căci suntem ai tai, nu! Şi orice posesor de inimi şi de creier ar trebui să aibă o Inimă şi un Creier , logic şi normal şi total fără sens. Am venit să ne închinăm ţie, tatăl tuturor creierelor şi inimilor…

Omul: Da, vă urez un “bun-venit!” călduros; deşi m-aţi întrerupt din prezentarea mea extraordinară, vă iert şi vă ofer două locuri în sală, chiar în primul rând, poftiţi…(arată elegant spre sală, unde nu mai e nici un loc liber).

Inima se îndreaptă spre acele invizibilităţi, şi când să coboare de pe scenă, Creierul preia cuvântul din îndrăzneala Omului :

Creierul: stai uşurel Inimă, nu te avânta, chibzuieşte, analizează, concluzionează şi apoi pune întrebarea “Ce loc Domne’ că e totul ocupat. Vom fi noi chiori, dar nici în halul ăsta n-am ajuns, să umblăm pe pereţi verzi după cai verzi!”. (în timp ce Inima se întoarce lângă cei doi) Ai înţeles?, se gândeşte puţin… (cu capu-n nori) Adică parcă aşa era replica- se duce gânditor şi nelămurit , ieşind din scenă cu bolboroseli bine articulate- hei, vreau să mai văd şi eu scenariul încă o dată! M-aţi auzit? Vreau şi eu un scenariu, că de ăsta nu mai sunt sigur…

Inima(cu faţa spre public): Da, deşi sunt nelămurită, mai era un loc în al doilea rând?! Mai aşteptăm un pic şi poate se eliberează pe primul…

Omul: Nu e adevarat! Nu există aşa ceva, în ventriculele tale şi-n celelalte două cămăruţe, zace un simţământ adânc format prin fenomenul de “Fata Morgana”, adică vezi ce nu vezi. Eu v-am pus la-ncercare să văd dacă sunteţi ai mei. Şi iată că sunteţi, indecisele mele etichete…

Inima: Da, vezi că pă mine nu prea mă duce artera uneori, şi am o tensiune…ceva de speriat!

Omul: Fă exerciţii de bifurcare a două drumuri, că o să te-ajute îţi spun eu din proprie experienţă şi iniţiativă…da’ ce spuseşi?

Inima: Eu? N-am spus nimic, doar că vroiam să te-ntreb ce-I fata aia morgana?

Şi iată că apare şi al treilea pas, Ipocrizia:

Ipocrizia(merge ţanţos, schimonosindu-se în ritm de marş milităresc): Iată că vin, iată că vin, eu sunt…

Se opreşte în timp ce-I este furată replica:

Omul şi Inima(surprinşi): Cine eşti?

Ipocrizia: Sunt Ipocrizia, provenită din rădăcini antice şi de demult ale Prostiei, sunt Sora Geamănă cu Făţărnicia, sunt ţărână din Creier, şi-am venit să-ţi explic(se explicitează orientativ , acum, spre Inimă) draga mea, ce este de fapt când nu este “Fata Morgana”:

Deci, “Fata Morgana” este o inexistenţă a lu’ “Fata Morgană”, care este o aluzie optică, provenită că din cauza caldurii are omul nişte vizuini în creier, şi-apoi palpitaţiuni la inimă, căci, aşadar şi prin urmare concluzia este că s-a-ndrăgostit, de fata morgana, numa’ că creierul se dezmeticeşte, dacă nu moare de sete, şi-apoi are inima o ruptură pe corp deschis în închizătura, că de , a avut şi ea o dezamăgire în … of, Doamne! Cum îi spune c-am uitat, am un platfus, sau un lipsus, cum vreţi să-I spuneţi, că în lipsă de platfus puteţi să-I spuneţi şi lipsus….(îşi revine)….ah! Da! Asta era! Dragoste! Şi precum spuneam : că inima a avut şi ea o dezamăgire în dragoste, şi că fiind aşa de solidară, într-o viaţă atât de ostilă şi glaciară, ea se îmbibă şi pleacă departe, numa’ că nu vede că la colţul următor o s-o aştepte “Fata Morgană”. Ştii, asta ie toată definitoriul “Fetei Morgana”, o “Fată Morgană” care aşteaptă inimi care se-nvârt în pătrate cu colţuri d-astea…ai înţeles!

Inima(deoparte de urechile celorlalţi): Ce-o fi vrut să spună?

Inima(către Ipocrizie derivată din Prostie): Da perfect! Deşi, n-a avut cuprins, am înţeles totul, mai puţin începutul şi finalul! Eşti mulţumită?

Ipocrizia: Da, cum să nu, foarte fericită!

Ipocrizia(deoparte de urechile celorlalţi): Ce-o fi înţeles nu ştiu, dar…în fine!

Apare creierul, cu o hârtie goală în mână:

Creierul: Uitaţi aici, am avut dreptate, replica nu era bună! Vedeţi!?

O arată Inimii şi în special Omului, aceştia aprobând:

Omul: Da, ai avut perfectă dreptate!

Inima: Dacă aşa spui tu! Din iubirea de seamăn sunt de acord cu tine!

Creierul: Da, sunt mândru c-am avut dreptate. Aşa c-am fost la scenarist şi I-am zis s-o schimbe şi…

Omul: Şi…?

Inima: Şi…?

Creierul(cu o mulţumire de sine peste măsură de zâmbitoare): Şi-a schimbat-o!(o arată publicului, foaia, pe ambele părti şi-apoi o mototoleşte şi-o aruncă undeva pe scenă). Pa-pa! Aurevoire!

Vine Telefonul, agăţat de telegraf:

Telefonul: Ţrrrrrrrr! Ţrrrrrrrrrrrr!

Un moment de linişte…

Telefonul:Ţrrrrrrrrrrr!Ţrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr-prelung. Hei oameni buni, voi nu vedeţi că sună telefonu’! Răspundeţi o dată, că am răguşit!

Omul: Eu nu răspund! O fi de la întreţinere, că n-am plătit sala pentru prezentare din ’00

Creierul: Nici eu! S-o fi răzgândit scenaristul.

Inima: Eu nici atât! Mi-e frică să nu dezamăgesc din nou pe cineva în dragoste!

Ipocrizia: Eu, care nu răspund defel la telefoanele altora, voi raspunde!

Răspunde, adică scoate un mobil din buzunar şi…

Ipocrizia: Alo!…da…hhhmmm…am înţeles….să traiţi…… Omule! Pe tine te caută. Ia poftim!

Omul ia mobilul şi-l închide, apoi îl pune în buzunar.

Telefonul pleacă…tip-til.

Omul: Da, ştiu ce-am de făcut! Am ascultat pe la urechile altora vestea cea rea!…(Omul are un comportament grav) Haideţi copiii mei să mergem! Vremea noastră a sosit! Dar, mai întâi să ne rugăm!

Cei patru se-aşează în genunchi, în poziţie de rugat:

În cor, dacă se poate…

Mentalitatea nostră cea de toate zilele, dă-ne nouă astăzi pentru mâine ce n-am avut ieri :(Inima doar) dragoste să iubim duşmanii şi pe toţi cei care ne cer ajutorul spiritual, (Creierul) şi multe bilete câştigătoare la loto, dar şi înţelepciune multă, (Ipocrizia) da, înţelepciune multă, da’ nu prea multă că strică; şi cu ajutorul ăla(uitându-se spre Inimă) să fie doar spiritual, că costă mai puţin, (Omul) şi toate astea la un loc ; aşa să ne ajute destinul pe care ar trebui să ni-l facem noi, lenea-i prea mare…( din nou în cor) Amin!

În numele căinţei şi-al dreptăţii, şi-al îmbogăţirii. Amin!

Omul: Haideţi ca ne-a sosit ceasul!

Omul iese prin dreapta, urmându-l Creierul, Ipocrizia şi apoi Inima. Povestitorul se ridică de pe scaun, se uită lung după ei şi apoi:

Povestitorul: Of, bine c-au şterpelit-o, că mă plictisisem de ei, m-am săturat de-atâtea duble.

Stând cu spatele spre intrarea din stânga se întoarce şi ce vede, Inima revenise, singură, şi se holba la el:

Inima: Da’, eu nu vreu să plec! Îmi place aici, la prezentarea Omului!

Povestitorul: Cum, n-ai plecat? Marş acasă, să nu te mai văd!

Inima începe să plângă şi fuge pe unde venise.

Povestitorul: Şi-acum să-mi citesc ziarul de mâine; sunt primul care citeşte ziarul, căci aşa sunt la curent cu toate cele din ţară, unele înainte chiar să se-ntâmple.

Ia un ziar şi se-apucă de citit, aşezându-se pe scaun, picior peste picior:

Ziarul “Adevărul de ieri descoperit azi şi uitat pentru mâine”. Pagina 13, pagina de ştiri nocturne vă prezintă în avampremieră, o ştire uluitoare difuzată şi pe alte 2 posturi de televiziune:”Omul, animal social, s-a prefăcut în trestie gânditoare şi s-a strecurat printre gratiile “Grădinii Sociologige”, împreună cu Inima, Creierul, Ipocrizia şi altele, parazitând toate stadiile de dezvoltare cu vânzări de frigidere la Polul Nord, şi prezentări scenice înşelătoare, în profunzii ochi ai spectatorilor. Numai că etichetele mai sus numite au fost scoase din uz, fiind neînţeles de primitive în comportament, ba văd, ba nu văd, ba una zice ca să nu zică cealaltă, în sfârşit un total nonsens, şi astfel termenul de valabilitate al Omului s-a terminat. Gata! Omul a expirat!

Povestitorul: Oh! Nu se poate!(se aproprie de “parc”)Ce frumos eşti!(şi-l calcă în picioare) Na! că numai vina ta a fost!

Se linişteste, aruncă ziarul , ia hartia goală aruncată de creier, o desface….

Povestitorul: Vrea cineva să mai dea o dublă! Nu mai vrea nimeni să mai dea o dublă! Asta nu mai e bună! Mă duc la scenarist s-o înlocuiască!

Ne mai vedem, noi oamenilor, la prezentări din astea, ca slava Mentalităţii, animale sociale sunt destule!

Iese…

[Cortina cade …daca nu cumva a adormit]

22 noiembrie, 2007

Citat de zi noua

Suna sirenele si ne-am spalat de apa noua.
Mda, sunt potrivnic, confuz si momentan, din cate imi pot da seama, iresponsabil.

Am trecut pe langa atatea maini intinse ... am luat ... am dat ... am cucerit ... si cred ca ... am si sperat.

Iubesc, Urasc, Meditez la cat de catar pot fi uneori si mai ales la cate pietre sparte imi arunc in cale ... din gura-afar'

Voi nu v-ati saturat!?
Principii incalcate, minciuni, tragedii, om, nevroza, paralelism ...

Daca da, dati-mi un email si spuneti-mi de ce v-ati saturat!

21 noiembrie, 2007

Se anunta greva!

hai cu mine,
sa zburam peste scari.

sa ne rotunjim picioarele,
si sa aprindem inima
cu torte de chihlimbar.

hai cu mine,
sa ne spunem pe nume,
si sa ne sprijinim de luna.
hai sa scoatem fumuri pe gura.

hai,
cu mine;
sa trezim ochii spre
zidurile,
cele cu mainile intinse.

15 noiembrie, 2007

Teatru mic

Concluzia e ca traim intr-o lume compresata,
fara vreun proces de redare, autonom.
fara sunet, fara imagine,
fara gustul unei picaturi proaspete de
apa necenzurata.

Suntem condusi de panica,
si toate randurile pe care apoi le scriem sunt
doar spuse din atentie, si nu intentie.

Salivam patetic la spectacolul unei lumi
la care am vrea sa fim regizori;
zambim ulterior la fete neinteresate
si plictism pacatul cu atatea vorbe de culpabilitate fortata.

Speram la o zi de maine in care sa stim,
la cine ne uitam in oglinda.

Zambiti-va frumos si spuneti Noapte Buna!

Va multumesc pentru atentie.
Eu regizor, figurant si artist desavarsit,
Cu umilinta va rog sa paticipati la campania anti-regresie globala.
Aici, tot eu, va transmit indirect adevarul.

11 septembrie, 2007

frecventele uimirii ... (tanjire)

tanjind cu pometii pe cuprinsul cartii,
am cuprins iarba de sub picioare,
si-am s-o strang culcus de amintire.

am gandit odat' sa-mi scutur nevroza
pe scanduri ude de ploaie,
si-am pierdut-o in pantecul frigului de mai.

zambesc tardiv cu bucurie tampa,
si-mi rasar timpanele de dincolo de deal;
nu mai am gust in barda,
tocesc sperantele printre gunoaie pustii.

a mai trecut un an.

by proteus, 23:36, 11sept2007

Raport de adevar pentru cei ce vor sa-mi zambeasca :)
Noapte buna!

14 august, 2007

Spasme in timp si spatiu

toti cei cu privirile in pamant
renasc intrebarile
si se dau cu ele de pereti.

toti cei fara de priviri
nasc raspunsurile
si le strivesc de podea.

toti cei cu urechile peste ceruri
respira aerul greu din plamani
si-l revarsa peste ape.

toti cei cu timpanele insangerate
se-n-tampla sa moara sufocati
si se zbat pana ce baltesc
pamantul.

privirile staruie ...si
...ei nu se mai ridica.

13 august, 2007

Dealul lui Iacov .... 27 martie, 2004.

-Si cu toate ca am urcat sa vad cerul mai deaproape, nu era nimic de vazut: totul se vazuse inaintea mea sau pur si simplu nu era de vazut.

m-a chinuit acest cosmar nopti intregi, dragul meu Merveille, si macar de n-as fi carat pana acolo, unde nimeni n-a ajuns vreodata incarcat cu ceva- lenea era deja destul de grea- si pacostea aia de inima. Si ma trezeam asudat din tampla in tampla, urland in atotputernicul intuneric, de alarmam toata casa. Vecinii se mutasera toti de partea cealalta a dealului, sa nu ma mai auda oracaind noapte dupa noapte. Langa mine n-a mai ramas decat domnul Ravisse, majordomul, si Domnisoara Douli, doica tineretilor mele, de care n-am scapat nici acum; slava Celui de Sus ca n-am ramas gol, doar in izmenele alea ieftine pe care le-am primit de ziua “Celor Uitati”!

Am chemat vrajitori si babe din vagauni stiute doar de melcii aia de preoti ai Vitraliului , sa ma vindece de nepotrivirea iluziei in care m-am mocirlit. In zadar, dragul meu Merveille, in zadarnic destin am calcat fara sa stiu, si ca sa vezi, m-am uitat intr-o zi in oglinda si mi-am soptit incet, la ureche, sa nu ma auda nimeni: “Stii ce, domnule, cred c-a inceput sa-ti placa; da!, da!, iti place la nebunie durerea asta de vis. Tot inainte si la mai mare, domnul meu! Tot inainte!” . Atunci mi-am dat seama ca sunt dependent de durere si ca, in felul acesta, n-o sa scap niciodata de ea. Macar de-as putea sa capitulez! Sa ies din transeele vietii, cu inima plina de curaj , sa infrunt tancurile si gloantele suierand pe deasupra cheliei mele , sa ma invart in ritm de vals vienez si sa trec printre valurile neintrerupte de sarma ghimpata, sa intrec vantul ce bate amenintator dinspre tunuri, sa infrunt frica din ochii mortilor- toti se zbat, toti ma aclama, impreunandu-si palmele, cei care inca mai au maini, si urland, cei care inca mai au cap: “Tot inainte, domnul meu! Tot inainte!”-si-apoi sa cad fulgerator in noroi, cotropit de muste si plans pana la mai putin de treizeci la suta din apa corpului meu, sa cad. M-am impiedicat de-un ciot, un ciot din care se arunca persuasiv cuvinte si vorbe de lauda: “Esti singur, domnul meu! Esti singur!Tot inainte!”. Si macar de n-ar fi doar asta, ma mananca pielea

ingrozitor!, mi-a cumparat Domnisoara Douli niste unguent de la drogheria de dupa deal, dar nimic, ma mananca pielea ingrozitor!, de am inceput sa mi-o indepartez, milimetru cu milimetru, s-o jupoi si-apoi s-o arunc la gropa de gunoi de dupa deal, duhoarea ei a ajuns pana la vecini si-au murit cu totii- na!, sa nu mai plecati!

A, si sa nu uit, inainte sa adorm aseara pe patul meu din catifea, am atipit, gandindu-ma la ziua de dupa, si m-am trezit cerandu-mi scuze pentru ceva ce n-am facut ; problema ca mi-era teama de ce-am facut, desi totul era cat se poate de simplu, m-a facut de ras, si mi-am dat seama: nu mai stiu cine sunt si ce vreau, ma simt inutil si…penibil- rad si sperietorile de mine; vorba vine, ca nici d-alea nu mai am, m-au napadit corbii.

In fine, m-am facut util, ca sa pot supravietui, acum nu stiu exact pentru cine, pentru mine sau pentru ceilalti, si-am inceput sa ard lemne pe foc si hartii de cuvinte pocite in limba mea, si lemnele au ars si cuvantul meu s-a uitat, nu mi-a mai ramas decat o pata de caldura ce s-a lipit de geam, vrea sa se lafaie in frig; si ploaia curge si ea picaturi de amar, gangurind in vorbe dulci privirea de langa salcie, sunt atat de minunati ochii aceia….printre ei cad frunze si-n amurg se prind, una cate una-e toamna. Ma intreb si-acum de ce n-am putut sa-I privesc si sa le spun cat ii iubesc. Maine salcia va plange si ea, si ploaia va duce pe margini de rau, frunze moarte de dor, si totul va fi ca inainte, decat ca ochii nu mai sunt, mi-au uitat cuvantul, si-au zburat purtati de vant in locuri ascunse de visul meu geologic.

Nu mai pot, dragul meu Merveille, nu mai pot, sunt pe margine; stau impietrit si-mi fac planul de bataie: cati metri sunt pana jos, cate stanci periculos de zdrobitoare si cate secunde de chin pana la sfarsit, pana cand nu se va mai auzi suflul acela respingator si molipsitor. Voi trece pe langa el, si staruinta mea in ochii lui va dura doar o clipa, o singura data voi clipi, caci o singura data I-a fost indeajuns si lui sa dea viata mortii mele.Dar asta nu e tot !

Si vreau sa dansez si sa cant la vioara, oh!, cat mi-am dorit sa cant la vioara! Dar lumea asta, dragul meu Merveille, vezi tu, lumea asta nu ma lasa sa respir, imi arunca tone de vid in plamani, fara sa ma intrebe, si-mi vine sa strig, si nici cosmarul ala nu ma mai lasa in pace ; de salcie am uitat sau cel putin incerc, deja ochii de sub copaci nu mi se mai par interesanti, ci mai degraba obiecte statice ce par sa se miste atunci cand bate vantul, dar pana cand, dragul meu Merveille, pana cand vor mai aplauda mortii, iar cioturile de care ma impiedic mereu , voi suporta.

Si imi bat mereu la usa, si geamurile le gasesc zdrobite in fiecare dimineata, acoperisul urla de gauri aruncate in existenta fara de sens, si stau mereu cate trei ceasuri si ma intreb pe marginea lacului, langa pomul meu de salcie, oare ce am gresit, lor , mie…

Dar de unde vin, dragul meu Merveille, de unde vin si de unde pleaca, caci valea-I goala, s-au mutat toti dupa deal, si toti urca si coboara si apoi urca si din nou coboara…

Si oare nu urci ca sa cobori, si invers, caci altfel nu s-ar numi urcat si coborat; am obosit, dragul meu Merveille, si pulsul imi creste pana va exploda, ma doare cumplit durerea!

Sa ma lase Dumnezeului in pace!(catre fereastra)ati auzit, lasati-ma in pace!

[..]

O salcie mare … se-nalta majestuos langa lacul de sticla din Vale, si pomii urla si suspina, a venit toamna. Totul pare bizar; asa si este, caci soarele apune inainte sa rasara, iar pasarile migratoare, impaiate cu sticla, stau agatate de crengi uscate, au uitat sa plece. Au stat ceasurile. Doar vantul mai vantura linistea, ca sa-I dea sens.

Locuitorii din Vale sunt niste oameni pasnici, un singur razboi, o singura revolutie, o singura pace. Acum fiecare isi vede de viata lui, nu cunosc temeri si nici razvratire. Cum sa spun ca sunt…pasnici;… da! acesta este cuvantul potrivit: pasnici. In fiecare duminica dimineata , ca si orice bun credincios, se duc la Biserica Vitraliului, aflata la inceputurile Dealului, acolo gasesc ei impacare . Sunt bune gazde pentru orice oaspete venit de dupa deal; un prieten de-al meu s-a ratacit pe-acolo intr-o zi, si acesti pasnici I-au dat paine, apa si adapost pentru cate zile va vrea sa ramana pe-acolo. Din pacate n-a putut sta decat o clipa, isi uitase cheile de la masina, acasa. Oare cand si-o fi luat-o? Oare si-o fi luat-o candva? In sfarsit, cam asa stau lucrurile pe-acolo, in Vale. Si de-ar fi avut apa potabila ar fi fost si mai bine, m-am saturat sa ma duc la distilerie sa ma adap!

[..]

ieri dimineata, adica in vinerea sangerie, s-a mai dus un locuitor din vale, caci asa mor pasnicii, ducandu-se sa se primeneasca cu apa din lac. Si se arunca , uimiti de privelistea ce se-ascunde reflectata in sticla, si se taie, si sangele curge, si crapatura se acopera de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Era unchiul Geofriq, pescar batran din Marea Vie, nu era unchiul cuiva dar asa I se spunea, unchiul. Si jale a fost pana la 3. Domnul tocmai se plimba prin parc, pe langa mosia sa, scosese Trandafirul la aer, daca-ti sti ce frumos miroase. Si doar o adiere de vant mai clipocea apa din cand in cand; se-auzea linistea cantand armonios caci muzica sferelor s-a coborat in cel de-al cincilea inel.

Este singur in parc, Trandafirul doarme impaciuitor la pieptul sau, soarele era. Si deodata tipat teluric se-aude in departare. Constiinta Domnului alearga impreuna cu el spre locul cu pricina. Si ce sa vezi, nimic. De abia s-a facut lumina, esarfa unchiului se zbate pe sticla batuta de vant in toate directiile. Era a tatalui Domnului, I-o daduse lui Geofriq pentru gandurile aduse Vaii, si acesta o purta cu sfintenie in fiecare zi. Dar de ce nu s-a dus si esarfa cu el ? ba s-a dus: si tarana se scurge de pe maluri si pe sticla se topeste acoperind-o. Vazandu-se pus in fata acestor fapte , Domnul nu capituleaza, se uita adanc si lacom spre orizont exclamand: “Pacea sa-l ierte!”.

Si a plecat, si el si constiinta si tot, lasand in urma atentia celorlalti care au descoperit la randul lor drama unchiului Geofriq.

[..]

inmormantarea a avut loc in Cimitir, fara nume, fara timp, fara loc in lume.

A durat treisprezece ore intregi, nici mai mult nici mai putin-

, pana ce cuvantul sau a incetat sa mai arda in visul de pe deal. Si preotii Vitraliului si-au luat ramas bun de la el, si toti pasnicii l-au plans pana la 3. Apoi Pacea i-a iertat si s-a dus fiecare la casele lor.

Domnul n-a putut sa doarma toata noaptea, a avut vise si nenorociri in suflet, l-a cuprins spaima celula cu celula, si nu era din cauza unchiului…

Domnul zicea :

-nu vrea, nu vreau, nimeni nu vrea-oh ! pecetea s-a scurs, i-au dat foc…

-foc, foc… ! foc si strigate se-aud pe campul de flori, mormintele se ridica pe deal, aduceti apa, apaaaaa !

-si sticla s-a spart, si-acolo cadavre si alte vise ce plutesc aiurea in mine ; si totul este atat de frumos, eu sunt cel care a pangarit minunea !

-aduceti apaaaa !Doamne, cat mi-e de sete !ardeeeeee….

-mi s-au dat toate sa le-ncerc, mi s-a dat sa tin in mana osanda…

-ba nu ! Asta nu e osanda, asta este dans, dansul meu si-al tuturor, joc de cuvant pe pagina goala…

-stai ca vine , cineva sa ma scrie

-stiu, dar trece pe langa tine

-si mana se-n-tinde

-stiu, te cuprinde

-si totul se-nlantuie

-stiu, se cutremura

-mi-e atat de cald, ma sufoc

-stiu, te-a mototolit

-stiu, ma-nghitit-

-stii, n-are rost

-ba da , dar…

aaaaaaaaaaaaaaaa … !

-gata, m-am trezit !

-gata, te-ai trezit !

-Domnule Ravisse, domnule Ravisse !

apoi ia repede un clopotel ascuns intr-unul din sertarele atasate acoperisului si incepe sa dea cu el de pereti.

-Domnule Ravisseeeeeeeeeeeeeeee !

-Imediat Domnule-spune Ravisse pe un ton cat se poate de calm…

majordomul vine si se aseaza pe fotoliu, isi aprinde un trabuc de pe biroul Domnului si-ncepe să fumege linistit, asteptand cuvintele stapanului.

Domnul se ridica din pat , isi ia halatul de pe scaun, tine intotdeauna un scaun langa pat, si-apoi se indreapta spre baie.

Isi masoara pasii in silabe, tarandu-si trupul in fata oglinzii. Da frau liber robinetului, dar nu curge nimic :

Domnul : Ravisse, ai platit factura ?

Ravisse : Nu, Domnule. Nu mai avem bani-mai trage un fum-si pe langa asta au secat si apele…

Domnul isi ridica privirea si-o atinteste in oglinda de parca cine stie ce minune l-a hipnotizat. Chibzuieste o secunda , si-apoi isi ridica si mainile de sub teava ruginita si le azvarle in reflectie.Le trage inapoi spre el , si le priveste taios in taieturi.Pielea se rupe cu dor , un mal de celalalt, si aduce la lumina sange, care, tasnind in belsug, este aruncat pe fata, s-o curete de patimile somnului.

Domnul sopteste oglinzii : A izvorat inca o data privirea in mainile de lut…

Inspira adanc si clipeste [..] o data.

Domnul : Ravisse, mi-aduci micul dejun afara, langa lac.

Ravisse : Prea bine Domnule, se ridica, stinge trabucul si pleaca.

Ia prosopul cu o mana, iar cu cealalta inchide robinetul. Iese din baie, isi da halatul jos, se imbraca si iese.

Afara totul este cat se poate de vara. Masa de sticla, de sub salcie , are scaune din lemn asezate concentric 6 cate 6 ,de la mare la mic, cate un loc pentru fiecare la masa Domnului.

Scaun, masa, un ziar, si umbra unei salcii ce bate razlet pe deasupra sticlei.Un Domn, Domnul, asezat eschivator, departe de salcie.Ziarul de astazi e gol, de o parte, de alta, la Rubrica din Spate doar un cuvant : soapta. Domnul scoate din buzunar o pereche de manusi, cele de dimineata, le pune si apoi incepe sa rasfoiasca ziarul de dimineata, in timp ce Ravisse ii aduce gustarea de dimineata.

-Prima stire, de dimineata[..] goala ?

-A doua stire, de dimineata[..] goala… da’ nu se poate !

rasfoieste tot ziarul, din goliciune in goliciune ; dupa ce citeste ultima pagina, arunca matinalul cat colo pe lac, remarcand mai apoi cu stupefactie :

-Cata goliciune !?!

soarbe-n adiere de vant rar dar plin de taisul lacului de sticla, o cafea.O sorbitura, doua , trei ;la a patra se opreste si o arunca la radacina salciei :

-Amara ?

-Da, Domnule, e amara.

-E amara Ravisse, mai amara de atat nu se poate, si din toate cele amare pe-astea mi-ai dat-o ?!exclama Domnul furios.

-Asta este Domnule, nu mai avem zahar, e gol si bolul in care-l tineam-Ravisse de undeva , ascuns privirii.